Traseu cu viaţa
Centru
Urci şi mergi. Te gândeşti „Hmph. Acasă. Un drum mai către el”.
„El”? Te gândeşti că moartea e o „ea”. Moartea e un el. Moartea sunt eu. Moartea eşti tu. Moartea e oricare dintre noi. Chit că nu omori pe nimeni. Omori fără să ştii. Fără să vrei. Omori pe cineva. Habar n-ai că eşti moartea cuiva. Habar n-ai că cineva, undeva, moare după tine.
Şi m-aşez jos. Şi se-aşează şi ea lângă mine. Şi vorbesc, calm – c-aşa am învăţat s-o fac. Ea nu prea mă place, dar mă ţine lângă ea. Iar eu nu vreau să fiu aşa.
Şi-aud o voce: „parfumul teilor”. Ha! Tei! Parfum de tei. Parfumul ălă pe care îl iubeam amândoi odată. Parfum de tei – ăla de care vorbea odată Eminescu – chiar dac-am plecat din Eminescu. Şi te uiți s-o vezi acolo, şi nu e. Te întrebi dac-a fost vreodată. Şi nu crezi, şi-apoi vrei să crezi şi crezi, şi te minţi aşa, singur – cu gânduri pline de elan.
Şi-auzi iar vocea din difuzor care-ţi spune „Liceul de Artă”. Dragostea – o artă. Desen ce mă pricep prea bine, dar nu-mi pot pregăti pânze! Aşa că mâzgălesc foi mototolite. O întreb pe ea, de lângă mine: „ce ştii tu de dragoste? Ce ştii tu de artă? De când te ştiu mă minţi cu desene colorate şi când clipesc, desenezi pe-aceaşi foaie cu mine!”. Ea mă priveşte şi surâde atotştiutor. Rasuflu adânc şi mă resemnez.
„Bloc Ialomiţa”
„Staţia mea!” zic eu, bucuros. Ea mă priveşte şi-mi spune „n-ai învăţat că aici cobor şi eu?” Îmi aprind o ţigară, şi-o sparg în timp. Trag un fum şi scrâşnesc din dinţi. Cobor şi mă petrece până la bloc. O privesc şi-i zic „Auzi, duduie!? Stiu că lumea te iubeşte, dar eu îmi bag **** în tine!” Ea mă priveşte şi râde încet: „La revedere, Andru, ne vedem şi mâine!”. „Sper să nu”, strig eu după ea şi mă-ntorc şi urc în bloc. Toate-s la locul lor. Deschid garsoniera, intru în dormitor, şi-mi dau jos hainele colorate de pe mine. Mă bag în pat şi…
Mă trezesc. Eu stau la casă la urma urmei. Mă uit în dreapta şi-o văd acolo. Ha. Aveai dreptate, ne vedem şi mâine. Viaţa asta…
