Testamentul tristeţii

De cînd a apărut copilul în viaţa mea am trăit tot felul de sentimente. Iesit din comun este faptul că aceste sentimente, probabil trăite de mulţi, sînt la intensitate maximă. De exemplu cînd l-am adus de la maternitate eram fericit că a venit acasă dar am uitat de fericire în momentul în care am descoperit că sîntem doi adulţi în faţa unui… ceva pe care nu ştiam nici să-l încălţăm cu fesul; la externare nu ni s-a dat un manual de utilizare şi întreţinere, lucru care ne-a făcut să ne simţim oarecum singuri în pădure. Ştiţi ce nasol e să nu ştii de ce scîrţîie şi nu plînge? Dar nu asta a fost greul greu, peste multe de-astea am trecut de-atunci şi am căpătat, pe lîngă părul alb, multă experienţă. Cel mai greu este atunci cînd lui, celui mai scump ceva din viaţa ta i se întîmplă lucruri iar tu nu poţi să fii decît spectator, martor neputincios. Te simţi vlăguit şi oarecum vinovat atunci cînd nu-i poţi şterge suferinţa.

Dar nu despre asta vreau să vă spun astăzi. Mă gîndeam că tot aşa, profesori, doctori, economişti, în general intelectualitatea românească (mă refer la elită în cel mai pur sens) şi ei au simţit după momentul ’89 sentimentul de neputinţă şi vlăguire cînd, puşi în faţa unor întîmplări demult plănuite, au realizat că nu pot ajuta, sprijini, primeni românia pentru că ea era deja amanetată. Şi să ştiţi că printre noi şi astăzi mai există spirite înalte în trupuri de oameni care cunosc istoria, prezentul dar mai ales viitorul acestui neam.

Mă gîndesc cu cîtă tristeţe s-a stins Petre Ţuţea ştiind din capul locului că sîntem sub talpa politrucilor, că nu ne putem salva prin cultură fiindcă aceasta a fost demult stîrpită. Ea, cultura, fiind un inamic de temut al comunismului şi al capitalismului deopotrivă. Şi cînd vorbesc de cultură mă refer la cunoştinţe elementare de comunicare corectă ca scrisul şi cititul dar şi la bune maniere, dezvoltarea abilităţilor artistice şi aprofundarea cît mai serios a artelor începînd cu istoria lor.

Ştiu că pare oarecum anacronic să discuţi despre cultură şi maniere alese în ţara lui Gigi dar doar pare, ştiu sigur că românia are mai multe feţe şi chiar dacă unii îl preferă pe Gigi (chiar şi parlamentul european îl preferă!!!) ştiu că există cei mulţi care nu vor să se asocieze cu dejecţiile societăţii.
Vă amintesc că foarte puţini dintre noi au simţit nevoia să iasă la vot semn că sîntem la curent cu ultimile mizerii din politică dar avem răbdarea înţelepţilor şi ştim că proştii mor pe limba lor.
Vă amintesc că manifestaţiile noastre contra clasei politice au fost catalogate de greci drept o paradă gay. Dar noi ştim că tot ce s-a construit în ţara asta s-a construit cu sacrificii umane şi că nici un Gigel politic nu merită răzvrătirea noastră violentă.

Dacă ar fi să mă sperie ceva este faptul că tot ceea ce se întîmplă astăzi cu noi (ca naţie, ca entităţi) este boală veche şi dureroasă despre care ne-a vorbit chiar Eminescu. Mă sperie că încă tratăm cu superficialitate personalităţi ca el. Îl catalogăm drept poet naţional şi trecem mai departe uitînd de adevărata lui operă.

Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii.

…Nici (nu n.n.) e lesne de înţeles cum un popor deplugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia (cu n.n.) cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecarezi, pe hârtie.
Testamentul politic al lui Mihai Eminescu – Radu Mihai Crisan

Parcă ar vorbi de Uniunea Europeană sau de Fondul Monetar Internaţional… Parcă ar vorbi de nepricepuţii care la 1989, chiar în acel decembrie, au pus mîna lor murdară pe presă şi au devenit formatori de opinie. Parcă  ar vorbi de cei care au transformat viaţa noastră nouă într-o aşa zisă viaţă liberă ca mai apoi să o vîndă pe valută dar pentru a-şi satisface o plăcere strict trupească. Nimic nobil sau înălţător. Nici un strop de onoare, civilizaţie, educaţie, maniere, cultură, istorie…

Un sifilitic care ne vorbeşte despre proprietari de presă murdari, despre ţărani desbrăcaţi dar mai ales umiliţi, îngenuncheaţi şi dezbinaţi, despre patroni nepricepuţi dar foarte înstăriţi, despre jurnalişti nepriceputi… Mă gîndesc cu cîtă tristeţe s-a stins Eminescu ştiind din capul locului că românia lui frumoasă şi bogată, chiar şi peste 100 de ani, tot bolnavă va fi.

Privind în perspectivă e normal să mă tem pentru viitorul copilului meu. Cîtă vreme acceptăm cu uşurinţă oamenii simpli si săraci drept lideri şi, chiar mai rău, tratăm cu indiferenţă valorile adevărate mă tem că fiecare dintre noi va scrie cu tristeţe un testament în care nu va avea ce lăsa copiilor sau viitorului.

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

Zero comentarii deocamdata... Hai, prinde curaj!

Leave a Reply