O ţară fără sens

Cineva folosea expresia „o ţară fără sens” referitor la România. Am stat pe marginea hăului acestui raţionament şi-am privit în întuneric, cutremurat de colcăiala ce-ar putea fi la rădăcina unei asemenea afirmaţii. Dar, curiozitatea morbidă e prea mare ca să păşesc mai departe fără să cobor pe firul deducţiei logice.

Oare logica se aplică acolo jos, dedesubt, unde pândesc instinctele primordiale? Dacă firul se rupe şi nu mai pot ieşi, rămânând captiv visceralului? Însă, mi-am zis, dacă logica n-ar mai funcţiona, tot îmi rămân imaginaţia şi fantezia. Doar astea să fie şi mi-ar ajunge să răzbat afară din orice genune!

Sens? Cum poţi spune despre un popor sau o ţară că au sau n-au sens? Poţi spune că există, c-au rezultat din clocotul istoriei, că au rădăcini din care-şi trag seva şi identitatea. Ce fel de sens ar mai fi necesar?

Şi totuşi, ceea ce tocmai am spus se aplică la orice lucru de pe lume, însufleţit sau nu. Aşa există şi-un banc de sardine, un stol de păsări sau un stup de albine. Sigur, ca fiinţe raţionale, existenţa noastră trebuie să însemne ceva mai mult de-atât! Dacă tot am amintit de albine, acestea fac miere, polenizează florile, înveselesc peisajul şi asigură morala hărniciei în orice fabulă. Cum ar veni, au un rost!

Noi, românii, ce rost am avea?

Cea mai comodă cale de-a afla un răspuns ar fi să ne imaginăm, prin absurd, c-am dispărea cu toţii de pe faţa pământului. Ce n-ar mai fi la fel? Cine ne-ar simţi lipsa? Cine ne-ar duce dorul? Ce s-ar da peste cap?

Ar rămâne căpşunile spaniole neculese? S-ar face praful de două degete prin casele din vest? N-ar mai avea unii cui să vândă avioane F16? S-ar cutremura pieţele financiare la constatarea că nu mai are cine returna împrumuturile de 100 de miliarde de dolari ale României?

Îmi aduc aminte vorba cu ţara frumoasă care, din păcate, e locuită şi mă cutremur la posibilitatea ca jurnalele de ştiri ale lumii să prezinte dispariţia noastră ca pe-o veste bună.

Nu, nu se poate! Fără noi n-ar exista Eminescu, Eliade, Cioran, Brâncuşi şi-atâţia şi-atâţia alţii. Matematicienii de la Nasa, programatorii de la Microsoft..

Ceva, totuşi, e ciudat în toată argumentaţia asta! De ce toţi românii care-au realizat cu adevărat ceva au făcut-o pe meleaguri străine? Avem, indiscutabil, un imens potenţial intelectual şi artistic, dar care nu prea se manifestă decât sporadic în ţară. De ce? Şi nu vorbesc aici de anii de după 1989. Vorbesc de istorie! De altfel, perioadele în care s-au remarcat români valoroşi au fost cele de deschidere spre lume, atunci când intelighenţia românească s-a putut conecta la lumea exterioară. În rest, răbufniri degrabă frânte şi tăcere! De ce?

Toate măsurile luate de guvernul lovit de criză sunt menite doar să salveze statul. Nimic nu prefigurează vreun interes pentru protejarea şi stimularea valorilor, a inteligenţei, a potenţialului creator. Doar statul! Asta pare a fi tot ce contează!

De altfel, până şi manualul de istorie nu este decât o înşiruire de domnitori şi de răbufniri de vitejie în care pălmaşii, cei mulţi, s-au sculat ca unul să salveze ţara de vrăjmaşi veşnic flămânzi. Adică să salveze tot statul. Câţi au murit? Ce contează? Cine-au fost? Au fost, vorba unor piese de teatru, pălmaşi, mireni, popor… Nişte chipuri anonime, sacrificabile şi sacrificate în numele salvării statului. Generaţii după generaţii de sacrificiu!

Ar fi ca şi cum, dacă statul ar dispărea, ar dispărea şi poporul. N-ar mai conta! Orice român e un credincios al statului, cu faţa mereu îndreptată către vodă care face şi drege, taie şi spânzură, împarte dreptatea şi ţine piept boierilor înclinaţi către lăcomie şi trădare. Aşa, cu privirea concentrată către stat, românul nu se mai vede cu român şi şi-a pierdut abilitatea de-a comunica deschis cu seamănul lui. Poate de aceea diaspora românească e atât de dezbinată şi român care trece pe lângă alt român pe uliţa europeană nu numai că nu se salută, ba chiar se fereşte de el. Prietenii ştiu de ce!

Iar statul, covârşit de propria-i importanţă şi grandoare, nu mai catadicseşte să-şi mai asume şi vreo misie istorică, acolo. Există pentru că există şi-are menirea de-a exista, ca să existe, luând orice măsură crede de cuviinţă pentru asta, fără să-ntrebe pe nimeni. Iar românii par legaţi nervos la stat, pentru că plâng de necazul lui, se bucură de bucuria lui şi urlă de durerea lui. Mii de capete mai mult sau mai puţin pletoase ies din umbra-ntunecoasă a anonimatului, doar pentru a roi ca la un semn, dacă statul, ţărişoara, e-n primejdie. După care, cei căzuţi sunt îngropaţi şi uitaţi şi restul se întorc la umbra statului, confundându-se cu ea.

Are toată chestia asta vreun sens? Duce undeva? Se construieşte ceva?

În umbra deasă a statului, nimic nu poate creşte. Ca să creşti trebuie să evadezi la lumină. Să pleci spre alte zări.

Oare dac-am da crengile la o parte, lăsând lumina să pătrundă până-n cele mai tainice unghere de sub falnicul arbore-stat, peste ce vieţuitoare ciudate-am da?

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

Zero comentarii deocamdata... Hai, prinde curaj!

Leave a Reply