Libracadabra 39 ©

De pe spătarul scaunului capul se mutase. Părul răvăşit mirosea frumos. Nu a parfum, nu a şampon fin. Avea un miros ca acela de pădure.

O revăd cu sete, golindu-mă de nesfârşit într-un pahar înalt.

Am fost acel copil silitor şi destul de conştiincios. De la 4 ani ştiam să citesc, să scriu, să adun şi să scad. Îmi plăcea şi mă căzneam să învăţ să scriu bine.

Mă ascundeam în scris pe-atunci şi nu voiam să ştie nimeni că o fac.

Cum să am ce scrie la anii ăia??

Lucruri bănuite, născocite, necunoscute cu adevărat. Deci fără funcţie locomotorie.

Prea multe se-mbulzeau în mintea mea şi toate ar fi vrut să fie spuse dintr-o dată.  Puteam să-ncep…

Cu ce? Şi cum?

În cărţi scriitorii se prezintă, se descriu, arată unde trăiesc, printre cine. Să apuc eu să deschid toate astea?

Dacă sunt un canar dintr-o imagine mişcată brusc, de care-mi voi aminti străin? Un cântec în uşa coliviei, niciodată afară.

Am să învăţ că viaţa trebuie înţeleasă, că se destăinuie coaptă, că n-am ce scrie până când….?

Câţi vor pricepe ce se-ntâmplă cu mine şi de la cine pot cere şi aştepta ?

Un plâns cu disperare şi frică m-a fixat în cerc ca pe-un cap pătrat. O frică neîncercată încă. O frică nouă. Târziu de adult mi-am dat seama că am avut atunci prima mea angoasă….

Am aruncat foile în ghemotoace mari, am rupt vârful creionului;  într-un gest de resemnată predare plânsul meu a continuat mai tare, cu sughiţuri, cu unghiile trecând dincolo de fermoarul cărnii…

După un timp,cât timp oare?, o mână de om bun, fără să mă certe sau să aducă în mine cine ştie ce reacţie măruntă de buze, şi-a trecut mângâierea  prin părul meu şi pe frunte, ca un neprevăzut firesc, în genunchi, lângă scaun.

Apoi cu un prosop ud mi-a luat toate lacrimile de pe faţă.

A lipit obrazul de al meu. Un obraz moale, umed în catifea. Părul răvăşit mirosea frumos. Nu a parfum, nu a şampon fin. Avea un miros ca acela de pădure.

Era mama…