Cupa Mondială – Grupa A ©

Dacă ești puțin, doar puțin atins de virusul atât de rotund al fotbalului, n-ai cum să nu remarci că ții între pleoape o grupă taaare sucită. Păi de ce?

****

Păi uite, de exemplu Franța, cocoșelul galic, cu creasta lui rumenită prin tot felul de ANTILE mari sau mici, sau pământuri încărcate de nisip, cu penajul lui  multicolor, fără vreun alb european consistent în primul cucurigu, dar cu un fel de Pițurcă antrenor, luat se pare direct din piața de păsări! Ce să zici? Că dacă nu era mâna lui Titi Henry acum nu mai aveam ce povesti, ori poate că pe hârtie echipa ar arăta fantastic dacă ar fi vie?

Pentru că uneori apare impresia că stau toți în vitrina unui muzeu, cu figuri triste și jenant de împăiate! Nu prea joacă precum o echipă, asta și pentru că selecția se face de către veteranii cu cârca plină de glorie și nu de către cine trebuie.

Mexes și Squillaci nu mai sunt buni deși apărarea va fi, urmăriți și comentăm, vraiște. Ben-Arfa și Nasri, cică n-au dat destul în pârg, dar bucuria ochiului și apărătorul ciorchinilor de banane, Mandanda-Dandana, este. Se insistă la nesfârșit pe interplanetarul talent Ribery, acel băiat inteligent, care tocmai a dat cu piciorul, superior, unei finale de Champions League, fiindcă, ce mama-măsii,la talentu’ lui mai joacă mâine trei și se scoate… Atenție la Gourcouff, va fi mare de tot, și la Valbuena (Marseille), dacă până la urmă va fi reținut în lot…

****

Mexicul, EL TRI, cum este alintat, vine din nou, a câta oară, să facă în primul rând spectacol. Are și cu ce, parcă mai încărcat cu valori ca niciodată, vrea ca jocul  să nu i se transforme într-o pedeapsă, ci într-o onoare. Păstorit de un obișnuit al fotbalului, spaniolul Javier Aguirre, Mexicul vrea să rupă la propriu, de data aceasta cu o altfel de atitudine. Avându-l în față pe nemuritorul Cuahtemoc Blanco, posesor al venerabilei, probabil, vârste de 500 de ani, tare ca un templu incaș, și grupată în jurul lui Rafa Marquez, aceasta echipă speră.

Speră că minunile nu s-au terminat odată cu Montezuma, că greșelile din apărare, proverbiale la un moment dat, nu se vor mai regăsi acum, când Marquez care joacă la Barcelona, Osorio de la Stuttgart, Salcido si Rodriguez de la PSV Eindhoven par mai fioroși și mai puternici. Avem o echipă cu o uriașă dorință de afirmare și asta nu trebuie nici pe departe neglijat. Mexicul vine însă cu o tânără generație, să mă contraziceți dacă greșesc, de excepție, unde cel puțin două nume vor fi, dincolo de acest Mondial, pe buzele tuturor. Păi ar cam fi Carlos Vela, noua descoperire a lui Arsenal, și pe ce tata Wenger pune ochiul se cam cunoaște, și Javier Hernández, atenție, recent băgat în sacoșa celor de la Manchester Utd!

Mai discutăm și despre cei doi Dos Santos, Jonathan și Giovanni, unul mai fentos și mai dat în mă-sa decât celălalt. Rămâne totuși, ca un dezavantaj, lipsa unui atacant de gura porții, bătrânul Franco având totuși o vârstă

****

Și am ajuns la echipa CELESTĂ, Uruguay, cei care nu se dau niciodată bătuți. Niciodată nu le poți reproșa că n-au vrut, că n-au depus suficient efort, indiferent dacă jocă bine sau mai puțin inspirat. Suporterii numesc asta Garra Charrúa, pe teren totul până la moarte! Puși în ghete la națională de veșnicul parcă antrenor, cu nume de capitală americană, Washington Tabarez, antrenor care joacă suplu și curajos cu trei fundași în apărare, unde Diego Godin de la Villareal, Diego Lugano de la Fener si Caceres de la Juventus, se inteleg, se iubesc, se iau în brațe nu contează, dar nu te lasă să faci tu ce vrei acolo. Iar când Tataia Tabarez vrea cu patru pe fund, cine apare, cine oare, un băiat cu nasu’ mare și talent nu jucărie, pe la Cluj prin ceferie fost odată în România, nenea Alvaro Pereira… Azi la Porto, se știe! Nici la mijloc nu stau rău, dar marele atu și secret stă în atac, cu Suarez, noua senzație a campionatului Olandez, deși acolo printre lalele nu e chiar mare șmecherie să umpli porțile cu boabe, și un jucător care n-a vrut din totdeauna să fie fotbalist, dar uite că i-a ieșit, un jucător pentru care mă ridic în picioare ori de câte ori am norocul să-l vad pe teren, Diego Forlan. Pentru cei care au deschis sinapsele mai târziu, el este acel modest purtător de crampoane, care de unul singur aproape, a adus Europa League la Athletico de Madrid. Vă mai rețin atenția cu un băiat, notați scurt, Nicolas Lodeiro, de la Ajax, și ne mai întâlnim după, să schimbăm impresii…

La capitolul nașpa’, s-ar nota râca dintre băieți, unii nu se prea suportă pe-acolo, de unde și inconstanța în joc, chestiune care le stă agățată de gât și îi cam trage în jos, deseori. Altfel, e distracție ca la orice sud-americană!

****

Și acum nu respirați, nu gândiți prea mult că faceți riduri, intră în scenă Bafana-Bafana, gazda, sarea și piperul, veți vedea, ale acestei Cupe Mondiale.

Africa de Sud, la a treia doar, participare, în suflet cu spiritul Mandela și în spate cu mareea neagră din tribune, înconjurată de gălăgie ca orice națiune africană și hrănindu-se din gălăgie, este iată obligată, da, da, să spere la prima cartelă de acces spre optimi din istorie. Ea vrea, să vedem dacă mai și poate…

Și-au tras antrenor câștigător de Mondiale, pe mereu oportunistul Carlos Alberto Pareira, in varsta de 66 de ani, un bunic al fotbalului, venit pe diamante și lingouri să strecoare puțină magie braziliană în venele de abanos.

Africa de Sud este un cockteil de experiență europeană peste care plutesc umbreluțe și fructe exotice locale, cockteil pe care vom vedea în ce măsură, îl vor consuma celelalte trei puternice guri însetate de la masa grupei. Bafana-Bafana crează atmosfere incendiare prin tribune, dar focul ușor aprins, ușor se stinge dacă favoriții o lălăie. Mai nasol e că focul se întoarce ca un bumerang stricat și din iubire o dau băieții pe blesteme și voodoo-uri, un fel de să-ți moară mama, de pe la noi, ceea ce îi transformă pe chiloțari în echipajul Apollo, cu mult, foarte mult plumb în ghete. Ce au ei și nu prea au ceilalți din grupă, este râul, ramul, adicătelea obișnuirea cu clima, care, iarăși vă solicit puțin din atenție, va fi e-sen-ția-lă!

Cu echipa n-ai prea multe de zis, dacă marele și teribilul star este Bennedict McCarthy, acum pe la Blackburn Rovers, și care își face tot timpul freza în amintirea lucioasă a Ligii Campionilor din 2004, unde era și el cărător de adidași pentru acel Porto, al neapăratului Mourinho, ce să mai… De urmărit ar mai fi și Pienaar, un individ lățos și cam fițos din gleznă, crescut de Ajax, rapid, dar iremediabil îndrăgostit de bășică, un mingicar copil de circ. Eu zic să urmărim totuși un om serios, poate singurul, pe Aaorn Mokoena, căpitanul, călit în totalul fotbal englez, un folos și un plus pentru orice defensivă din lume. De văzut, dacă nu vă plictisesc încă, un tânăr, Bernard Parker, mijlocasul lui Twente Enschede, care sigur nu va mai rămâne la Twente și după Cupă. Ce trebuie să reținem noi, înainte de a deschide brusc TV-ul, este că națiunea Sud-africană este o națiune în creștere, ceea ce s-ar putea să se transfere și echipei naționale.

Apoi mai e și clima, când uscată când foarte umedă, numai bună să ari gazonul 90 de nesfârșite minute. Și atenție la instrumentele de făcut zgomot din tribune, pentru cei mai slabi cu nervii recomand tasta mute de pe telecomandă

****

Hai să trăim ca să nu murim și să ne vedem cu interes și în episodul următor.

Surse de informare, documentare și ilustrare:
FIFA

UEFA

European Club Association
Soccer Association

ro.soccerway.com

Campionatul Mondial 2010

Mulțumim!

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

Zero comentarii deocamdata... Hai, prinde curaj!