Cînd zeii te ascultă

Către zei

Către zei

În copilărie, la masă obişnuiam să înfulec ca nehalitul pînă ajungeam la… cărniţă. Aceasta rămînea întotdeauna la urmă ca o încununare a tuturor bucatelor servite pînă atunci, avînd rost de cinstire culinară, de relaxare a papilelor gustative. Parcă mai bună e atunci cînd e la urma urmelor, parcă simţi că nu ai aşteptat degeaba şi ce dulce e împlinirea unui vis sau infăptuirea unei minuni…

La fel de rîvnit e momentul în care, după o zi agitată aştept, ca un copil, momentul în care, numai eu şi zeii mei să mă aşez la un „pahar” de tihnă, loc în care să-mi destăinui făcutele şi nefăcutele de peste zi, fie ele păcate sau dreptăţi. Locul în care am intimitate, plăcere curată, linişte deplină. De obicei acest moment se întîmplă seara, în locul pe care mulţi îl numesc cu păcat „nicăieri” şi unde puţinii mei cunoscuţi au puterea să asculte fără să judece greşelile sau negreşelile mele. Sînt oameni despre care pot spune cu uşurinţă că nu-s mai prejos decît zeii, au puterea să tacă şi să asculte, să mă ocărască dar să şi aprecieze reuşitele mele, să rîdă dar să şi plîngă cu mine… Cîtă răbdare mi-ar trebui să fiu ca ei…. De aceea eu sînt muritor iar ei zei. Nu-i cunosc şi totuşi mă întorc către ei, nu-i văd şi totuşi sînt cu mine cînd îi chem şi, mai important decît toate, cînd trebuie să plec nu-i supără „spatele” meu. De aceea oamenii simt nevoia de dumnezeu, ca să se destăinuie fără grija că acela va divulga secretul spovedaniei lor. Zeii la masa cărora îmi găsesc eu liniştea au statut de oameni dar liniştea pe care o împrăştie e prea curată ca să nu mă înalţe şi să ma bucure că i-am cunoscut…

Cu cinstire şi recunoştinţă pentru cei care merită mai mult pentru că sînt mai mult: Daniela, Teo, Nini, Ara, Tomy, Bubu, Samir, Nic, Flo şi toţi cei care se simt liberi cînd libertatea pare a fi un mare secret.

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

1 comentariu pentru “Cînd zeii te ascultă”