Vom fi ce-am fost, ba chiar mai mult decât atât?
7 iulie 2010 
2 Comentarii
Să mai credem că la un moment dat vom fi demni urmaşi ai lui Zamolxe, descendenţi din Atlanţi, cum ne povesteste Vasile Lovinescu, că vom stăpâni pământul şi că România va fi centrul lumii? Să mai credem că incredibila construcţie deal-vale, care ne defineşte, va dăinui peste secole? Să ne amăgim că România va coboră ca să renască, din propria cenuşă, leagăn al civilizaţiei indo-europene? Că sutele de martiri ai neamului, cum zice Dan Puric, vor atârna greu în balanţa judecăţii de apoi, umilind detaşat statisticile care ne aduc în topul avorturilor, crimelor şi violurilor? Că într-un eventual scenariu apocaliptic gen 2012 vom fi singurii supravieţuitori ai unei planete devastate dar capabile să se redefinească într-o altă dimensiune?
Mergeţi într-o zi senină pe stradă şi priviţi în jur. Chipurile crispate, umilite de rutină şi sărăcie, vorbesc de la sine. Nici urmă de spiritualitate! Nici urmă de bunătate sau înţelegere, nimic din privirea celor care se mişcă mecanic pe stradă nu mai aminteşte de cele 10 porunci, obrazul celălalt, suflet, credinţa în ceva – orice, iubire, etc, etc. Duse au fost, luate de viitura crizei, sau poate erau duse mai demult dar acum le observam mai cu spor, că ni s-au ascuţit simţurile animalice. Deci, să facem un joc: mergeţi într-o zi pe stradă şi priviţi în jur. Câţi dintre cei care se înghesuie în maxi-taxi vor trece de proba eliminatorie? Ascunde cerşetorul din colţul străzii - care-şi foloseşte copilul într-un mod josnic, şi nimeni nu face nimic – măcar 5% din cetăţeanul atlantic al viitorului? Este vecina, cea care se duce duminică de duminică la biserică să aranjeze ciucurii la presh, vreo “avatară” a preoteselor antice? Măcar copiii noştri – cei pe care îi învăţăm să nu dea nici o jucărie, că în viaţa trebuie “să te descurci” şi că furtul intelectual nu e un furt propriu-zis – ar avea vreo şansă să vadă “luminiţa” mult lăudată?
Cu câţiva ani în urmă m-aş fi bătut pentru ideea de “român, urmaş al viguroşilor daci şi al rafinaţilor romani, ce a avut ghinionul să trăiască în calea cotropitorilor, o victimă a istoriei, care nu s-a dat bătut în faţa sorţii”. Şi care le va arăta lor, europenilor, de ce e în stare! În prezent, – am mai îmbătrânit! – mă uit în jur cu groază şi mi-aş dori ca din balta balcanismului în care ne scăldăm să răsară, măcar pe rând, ba dacul viguros, care să mă ajute să ridic, poate, căruţul copilului sau o sacoşă căzută, ba romanul rafinat care să miroasă frumos şi să ştie să se poarte ca un bărbat. Şi aş mai aştepta, zic, mult şi bine, dar mi-e teamă că nu am sânge de Penelopa în mine şi, în plus, mi se spune aproape zilnic, sunt perisabilă! Aşa că vreau să plec din ţară, ca să întâlnesc alte popoare cotropitoare, reci, neospitaliere şi mult inferioare nouă, ca descendenţă, dar care ştiu, frate, să trăiască frumos şi bine! Iaca paradox!
Dacă vreun regizor priceput ar face un film realist despre Zalmoxe, probabil am fi dezamăgiţi. Am urcat în legendă lucruri care, la vremea lor erau cât se poate de banale. O sinteză daco-romană actualizată ar suna cam aşa: rafinaţii americani cuceresc fertilul Irak şi, înfrăţindu-se cu femeile irakiene, dau naştere unui nobil popor, mândru de originile sale. Romanii au invadat Dacia pentru aur şi grâne, pentru că plebea şi armata romană cerea pâine şi circ. Nimic nobil în carambolul daco-roman. Mioriticul din maxi-taxi este un frustrat care-a ieşit la revoluţie nu atât ca protest politic sau civic, ci hipnotizat de mirajul vieţii îmbelşugate a vestului. Scăpat din chingi, a prins, ca o lăcustă nesătulă, să devoreze tot ce-a prins, inclusiv ţara şi sentimentul naţional. Valorile mioritice sunt în derivă de mult, dovadă scrisoarea Mareşalului Antonescu către Brătianu. Practic, neamul ăsta n-a avut niciodată un spirit gospodăresc şi-o viziune constructivă despre viitor. Totul a fost conjunctural şi înfăptuit cu noroc (iar o să-mi sară Cristi de gât că norocul nu există). Însăşi povestea lui Păcală, prototipul ţăranului isteţ (deci model de urmat) care l-a păcălit pe boier, dând cep în fundul pâinii, pe care trebuia s-o ducă, şi mâncându-i miezul. După care-a pus cepul la loc, ni vu, ni connu. Cum ar veni, s-a descurcat! Vorba cântecului: Aşa-i românul… de când e lumea lume.
Welcome,Dulcinee,mai intai si mai intai. Aprob pozitiv realista scriitura,si iti urez la cat mai multe si cat mai apasate vorbe, prin acest blogulet care devine mereu mai altfel,mai altfel mereu !
In alta ordine de idei sa stii ca si eu am mai imbatranit. Atat de mult incat nici macar nu ma mai uit in jur cu groaza.(Iti dai seama cat de mult ?)
Ma uit ca un tembel.La cei care mi-au scos Sarmizegetusa din inima si mi-au pus-o pe gratar.La cei care il incalta in fiecare zi pe Zalmoxe,Zeul Mos,cu ultima pereche de conversi si-l duc de mana in buticuri cu etnobotanice ca sa-i arate ce-nseamna magia atlanta de la colt de strada.La acea pitzi fosta stramoasa DACA,actualmente os de curva,femeie strasnica,continuatoare a dreptului roman intre picioare,atat de inmultita si de incurcata printre noi.Ma uit la mine cum nu mai stiu sa fac nimic din ce stiam odata,si nu-mi mai pasa de vigurosi sau de rafinati.Daca-ti vine, din strafundurile organismului spiritual sa iti largesti orizonturile si sa-ti inchizi magazinele de lacrimi cu depozitul ala mare de frustrare cu tot,crede-ma nimic,da chiar nimic n-ar trebui sa te mai retina !Ulise e in sirene pan-la gat,tu n-ai sange de Penelopa,nici sa cosi bine probabil ca n-ai chef,asa ca daca poti,elibereaza-te ! Cand simti ca ai prea multi stramosi in suflet e si normal sa ti se spuna ca esti perisabila!Ia du-te tu sa dai in parg la aia cu paradoxul mai dezvoltat ! Si sa vezi cum o sa infloresti mai dulce si mai frumoasa!