Vom fi ce-am fost, ba chiar mai mult decât atât?

Să mai credem că la un moment dat vom fi demni urmaşi ai lui Zamolxe, descendenţi din Atlanţi, cum ne povesteste Vasile Lovinescu, că vom stăpâni pământul şi că România va fi centrul lumii? Să mai credem că incredibila construcţie deal-vale, care ne defineşte, va dăinui peste secole? Să ne amăgim că România va coboră ca să renască, din propria cenuşă, leagăn al civilizaţiei indo-europene? Că sutele de martiri ai neamului, cum zice Dan Puric, vor atârna greu în balanţa judecăţii de apoi, umilind detaşat statisticile care ne aduc în topul avorturilor, crimelor şi violurilor? Că într-un eventual scenariu apocaliptic gen 2012 vom fi singurii supravieţuitori ai unei planete devastate dar capabile să se redefinească într-o altă dimensiune?

Mergeţi într-o zi senină pe stradă şi priviţi în jur. Chipurile crispate, umilite de rutină şi sărăcie, vorbesc de la sine. Nici urmă de spiritualitate! Nici urmă de bunătate sau înţelegere, nimic din privirea celor care se mişcă mecanic pe stradă nu mai aminteşte de cele 10 porunci, obrazul celălalt, suflet, credinţa în ceva – orice, iubire, etc, etc. Duse au fost, luate de viitura crizei, sau poate erau duse mai demult dar acum le observam mai cu spor, că ni s-au ascuţit simţurile animalice. Deci, să facem un joc: mergeţi într-o zi pe stradă şi priviţi în jur. Câţi dintre cei care se înghesuie în maxi-taxi vor trece de proba eliminatorie? Ascunde cerşetorul din colţul străzii – care-şi foloseşte copilul într-un mod josnic, şi nimeni nu face nimic – măcar 5% din cetăţeanul atlantic al viitorului? Este vecina, cea care se duce duminică de duminică la biserică să aranjeze ciucurii la presh, vreo “avatară” a preoteselor antice? car copiii noştri – cei pe care îi învăţăm să nu dea nici o jucărie, că în viaţa trebuie “să te descurci” şi că furtul intelectual nu e un furt propriu-zis – ar avea vreo şansă să vadă “luminiţa” mult lăudată?

Cu câţiva ani în urmă m-aş fi bătut pentru ideea de “român, urmaş al viguroşilor daci şi al rafinaţilor romani, ce a avut ghinionul să trăiască în calea cotropitorilor, o victimă a istoriei, care nu s-a dat bătut în faţa sorţii”. Şi care le va arăta lor, europenilor, de ce e în stare! În prezent, – am mai îmbătrânit! – mă uit în jur cu groază şi mi-aş dori ca din balta balcanismului în care ne scăldăm să răsară, măcar pe rând, ba dacul viguros, care să mă ajute să ridic, poate, căruţul copilului sau o sacoşă căzută, ba romanul rafinat care să miroasă frumos şi să ştie să se poarte ca un bărbat. Şi aş maitepta, zic, mult şi bine, dar mi-e teamă că nu am sânge de Penelopa în mine şi, în plus, mi se spune aproape zilnic, sunt perisabilă! Aşa că vreau să plec din ţară, ca să întâlnesc alte popoare cotropitoare, reci, neospitaliere şi mult inferioare nouă, ca descendenţă, dar care ştiu, frate, să trăiască frumos şi bine! Iaca paradox!

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

2 Responses to “Vom fi ce-am fost, ba chiar mai mult decât atât?”