Valsul orgolioşilor ©

– O simt cum bate….

– O s-o arunci pe fereastră? Iar??

Inima lui ţinea o mână pe inima ei. Era mulţumit deocamdată şi cel puţin nu-l enerva.

Ar fi vrut să-i şoptească ceva dar spectatorii se indignau, ripostând. Ce naiba, atâta femeie în adâncul fotoliului, atâta bărbie sprijinită-n palmă!

Sau avea el prea puţine dioptrii la ochelarii cu rame subţiri, de aur cică…?

O femeie palidă, nefardată, ca un film proiectat în întuneric, undeva într-o parte, în gol…

N-ai şi tu cu cine să schimbi o părere, o bârfă, n-are cine să te descarce de emoţii, staaai şi vorbeşti singur şi nimic nu e mai neplăcut decât să vorbeşti singur când de ani de zile doar asta faci!

În sală năvăliseră deja fericiţi, fără jenă, prietenii, familiile prietenilor, doamnele bine hrănite şi ce zglobiu se mişcau grasele astea!, şi cum li se mira belşugul de tot ce auzeau şi ce greu de respirat devine aerul plin de guri care vor şi ele să respire…

Guri care se mănâncă două câte două, pentru darea de seamă, iar în timp ce nu se mişcă schimbă linii frânte, când medieval când alchimistic, privindu-se mai ales în ochi, ca să urmărească impresia produsă.

Fiecare dintre ele ştie foarte bine câţi spectatori are.

Domnii se ţineau drept peste 50 de ani toţi, cu picioarele desfăcute ca şi cum ar fi existat pe undeva o furtună şi asta ar fi fost o punte de vapor.

Burţi împinse prietenos înainte, umeri învârtiţi după cupa de şampanie revărsată din pieptul cu certificat de la primărie; fără să-şi dezlipească picioarele de podea şi rânjetul canibalic.

Duioşi, cu sexul opus la vedere, pe care-l prindeau de mijloc, îl furau celuilalt şi-apoi se duceau mândri, unii la alţii, să-şi spună…

 –  Flirtăm, bă da’ mai dă-ne dracu’ ce jmecher flirtăm! Ce dacă suntem deja bunici, suntem vajnici, hai să mai ştrengărim de ţâţe un harem!

Cu mâna-n şold şi ei şi ele se roteau, colegi de-o noapte, multiplicând în hohote pe Mefisto, de la bucătărie la sala de mese.

El se lăsă îngropat de soartă, care i se păru din cale-afară de amărâtă, într-un anonimat vesel, cu ceilalţi mişcându-se în voie pe lângă, pe zeci de metri pătraţi.

 – Aşa o fi în viaţa asta, mereu?, gândi privindu-şi costumul, decorurile, lumina… Unii sus şi alţii jos?

Îi plăcea mult de tot când apărea din perete chestia albă, înconjurată de flăcări. Şi când fi-sa, albă şi ea, foarte înaltă, cu sprâncenele groase, îmbinate, cu ochi strălucitori şi buze deformate la ocazie, tăia de fiecare dată, tortul…

Ironie, insinuare, persiflare, eleganţă.

Aria bijuteriilor frământate se cânta cu atâta bunăvestire, că el se-ntrebă, pe bună dreptate, dacă bijuteriile erau până la urmă adevărate sau nu?

Tresări speriat, pentru prima dată. Lumea începuse s-aplaude. Aplaudă şi el dintr-un automat de încheietură…

 – Ţi-a plăcut fata noastră?, îi scuipă ea în ureche, entuziasmată şi probabil fericită.

 – Daaa, foarte mult. E grozavă!, se surprinse el admirând.  Mă uit de-atâta timp şi mă-ntreb din nou dacă e ea sau e alta…

Ceva dădea să pătrundă-n el pe nesimţite, hoţeşte.

Foarte vag, parcă-i spunea ceva. Ce anume-i spunea, n-avea idee. Nici nu-şi mai dădea seama dacă-i place sau nu. Începu o muzică unduitoare, cu acces la sex, un sex care năvălise parcă din toate părţile.

Ei erau cu mai multe braţe, ele erau albe şi negre şi aproape goale.

Se-mbrăţişau, se tăvăleau pe podea, se zvârcoleau din mâini, se prindeau, se aruncau iar, se-nvârteau trepidând.

Părea un infern destul de agreabil, numai cu femei cărnoase, una şi una, o orgie de corpuri, picioare, o petrecere de beţie, interes şi etalare. Toate astea mişunau în el şi nu-şi găseau locul.

Tresări speriat, pentru a doua oară. Din nou avea acea senzaţie stranie…

 –  Hai, opa sus tătăiţule, curu’ într-o parte să-ţi iau pempărsu’!  ‘raţi ai naibii de boşorogi cum vă căcaţi voi numa’ pă tura mea! E ca luuumea acuma, e curat nu? Vaaai de sula ta, că te chinui  tu şi mă chinui şi pă mine! Da, da, o să  vin şi mai încolo, îhîîî, să fii cuminte matale şi să dormi, bine? Să DORMI bre!!

 –  Mai vine dracu’, scârbă împuţită ce eşti!

Asistenta avea o stare de urlet continuu, ca de fiară.

 – Ce-ai tu, eşti cu capu’?, o prinse de mână colega de junglă.

 –  Da’ lasă-mă fată, c-am înghiţit la pişat şi azi… Îţi spun, dacă nu bag repede o ţigară şi mor aicea!!

Asistenta era sănătoasă, puţin durdulie ca să ai totuşi pe ce pune mâna, se vedea că n-are contraziceri cu metabolismu’, că totu-i funcţiona perfect şi că-n general n-avea probleme sau dacă avea, le rezolva simplu. Din sprâncene.

Cealaltă-i ţinu spătaru’ scaunului în timp ce ea se-aşeza şi-i oferi o ceaşcă cu cafea. Ea refuză, apoi se răzgândi şi-acceptă una mică.

 – Băi deci, nu ştiu, să mor io, sunt cu nervii varză. Var-ză! Ăsta ultimu’, cel puţin… Parc-a făcut pă mine fată, tu-nţelegi, aşa ce m-a scos din toate alea….!

Şi iar bubuituri şi detunături, ca-ntre fete.

 –  Auzi tu, nemernicu’  ierea cu ochii închişi şi dansa ete aşea, în pat, căcat la cur, cu crengile prin aer, de mi-a rupt şi perfuzor şi branule şi… Băga-mi-aş picioarele-n el de azil să-mi bag io azi şi mâine!

 –  Tu eşti proastă şi tâmpită. Ce naibii, dacă nu l-ai cunoaşte aş mai zice… Aşa, nici nu mi-e milă de tine!

 –  Băi, scuză-mă, deci dacă n-ar fi vorba de taică-miu  să-nnebunesc da’ nu ştiu de ce eram în stare!

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

No comments yet... Be the first to leave a reply!