Un fenomen mai puţin… ©

Ce poţi să spui despre un Fenomen?

Luís Nazário de Lima a fost special. Un fotbalist atipic, dintr-o altă lacrimă, dintr-un alt strigăt, dintre alte patimi. Cu cei doi dinţi din faţă, ca două apărători lustruite de zâmbet, a incendiat planeta într-o revanşă a Copacabanei.

I-au plăcut femeile frumoase. Cui nu-i plac? Le-a făcut fericite şi le-a fentat apoi din gleznă, ca pe nişte mingi colorate într-o joacă fascinantă de-a bucuria.

Omul ăsta chiar a ştiut să se joace. Cu portarii, cu adversarii, cu antrenorii, cu accidentările, cu kilogramele dar niciodată cu jocul. Cu jocul ăsta strivit de convenţii stupide. Cu jocul ăsta sufocat în laţul mediatic al propriei victorii. Pentru el jocul de fotbal a fost o eliberare. A fost spectacol, a fost copilărie, a fost entuziasm.

A meritat fiecare autograf cerut după meci pentru că fiecare meci al lui a fost ca un autograf. Nu s-a maturizat. Crede cineva că e atât de bine să fii matur?

Mai ţineţi minte meciul cu Lazio? Revenise după 9 (nouă) luni de accidentare. Era la Inter, cu Mircea Lucescu proaspăt uns antrenor. Sfârşit de meci. Emoţie. Frustrare. Echilibru. Cine să facă diferenţa? Intră. 10 minute cel mult. Şi ce inventează el atunci, ştiind calvarul prin care trecuse aproape un an de zile? Scapă spre poartă şi dă drumul la bicicletă. La bi-ci-cle-tă! Când bandajul de pe meniscul lui era singura imagine care se putea vedea cu ochiul liber din afara pământului… Bineînţeles că i-a sărit genunchiul în iarbă. Bineînţeles că planeta fotbal şi-a oprit respiraţia, bineînţeles că un antrenor român a fost dat afară.

Dar un stadion întreg, ca un plămân uriaş, a gâfâit atunci odată cu el. Şi oamenii mari au plâns de-adevăratelea şi-au înţeles că s-a terminat. Iar copiii au fost mândri că poartă pe ei, tricoul lui cu numărul 9… Că nu i-a dezamăgit!

Are statistici. De trei ori cel mai iubit de pe planetă. Două cupe mondiale. Alte finale neterminate în delir. A făcut fericiţi la PSV Eindhoven, Barcelona, Internazionale Milano, Real Madrid şi AC Milan. Cel mai bun marcator. Printre cei mai mari fotbalişti din istorie. Cea mai idioată freză. Cel mai gras atacant. Cel mai dinţos. Cel mai imprevizibil.

S-a întors la plajă, la copiii săraci din favele, la soare şi la samba braziliană. Să-şi caute şi să fie căutat din nou de bucurie. Copacabana se răcise. L-au vrut din nou viu, din nou fenomen. El era un sac de slănină care-şi căuta liposucţia după fiecare preluare.

Şi l-au scuipat. L-au huiduit. Graşii din scaune nu-l mai suportau pe magicianul gras din teren. Vroiau magia de dinainte. Îl doreau să le-ncline terenul dar din fentă, nu din greutate. Pentru ei devenise clovn…

Şi n-a mai vrut asta! A plecat azi din iarbă, cu picături de apă sărată-n priviri ca nişte mingi, ca nişte goluri…

Luís Nazário de Lima n-a existat niciodată. A existat doar RONALDO. Un singur Ronaldo…

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

5 Responses to “Un fenomen mai puţin… ©”