Tragedia unei naţiuni

Pe Bogdan (Fiul Soarelui) îl găsiţi pe stoarcecreierul.ro sau fiulsoarelui.wordpress.com. Astăzi ne scrie părerea lui despre ce a lăsat în urmă adică acilea în românia, plai de dor şi jale. Eu personal nu sînt deacord cu tot ceea ce scrie mai jos dar asta nu înseamnă că nu-i respect şi nu-i accept punctul de vedere de altfel justificat, vei vedea. Pe scurt Bogdan este unul din tinerii noştri care nu şi-a găsit locul, liniştea şi nu a rezonat destul cu românia. E foarte uşor de găsit vinovaţi pentru plecarea lui dar e foarte greu să iei o decizie aşa cum a făcut el. A hotărît să plece iar asta nu înseamnă bine pentru românia dar înseamnă o şansă pentru el. Citeşte textul lui şi dacă ai ceva de comentat te rog să fii cel puţin la fel de civilizat ca el şi să-i răspunzi după ce ai gîndit bine ce ai vrea să-i transmiţi.
__________________________________________________________________________

„România, eşti mişto dar nu prea. Te iubesc dar n-aş mai veni pe-aici…” scriam într-un articol, cu o zi înainte să plec din ţară. Dar cum este posibil să-ţi iubeşti ţara şi-n acelaşi timp să vrei să fii departe ea?

Iubesc România. Iubesc pământul ei sfânt, apele, iarba, copacii, florile, albinele, munţii, dealurile şi marea. Chiar şi oamenii. Îi accept exact aşa cum sunt: frustraţi, dărâmaţi nu de condiţii sau cei de la conducere, ci de ei înşişi. Ei sunt motivul pentru care nu vreau să mă-ntorc acolo. Ei sunt oamenii cu potenţial extraordinar, care aleg să se plângă, văicărească, acuze, umilească şi urască unii pe alţii, care cred că pentru a fi de succes trebuie să-i calci pe ceilalţi în picioare, pe fraţii tăi…Lângă oamenii ăştia nu vreau să mai fiu. Pentru că îmi fac rău. Şi aş putea deveni ca ei – de fapt, am fost ca ei – şi nu vreau să mă-ntorc acolo pentru că le-aş putea face rău. De ce să fiu nevoit să suport? De ce să mă compromit în situaţii care nu-mi plac, de ce să fac ceva ce nu vreau? Bineînţeles că nu toţi sunt aşa. Peste tot există excepţii şi câteodată cred că pe pământurile României s-au născut unii din cei mai valoroşi oameni care au trăit. Şi faptul că s-au născut în România este o tragedie. 

Este o tragedie când nu te poţi exprima. Un abuz tragic şi oribil să fii controlat de mic, să fii obligat să faci numai lucruri care nu-ţi plac până ajungi să le accepţi şi să te defineşti cu ele, să consideri că e normal să „fii ca ceilalţi”. Dacă toată lumea face aşa, înseamnă că e bine. Hmmm…

Este o tragedie să ne vedem geniile cum fug de noi. Dar mi se pare corect – atâta timp cât le sunt oferite condiţii şi recompense pe măsura valorii lor. Tot ce-am reuşit să facem e să-i aducem la disperare până când, retrăgându-se în ei, au început să se exprime prin artă. Prin invenţiile şi descoperirile lor.

Într-un loc în care oamenii au tratat dintotdeauna oamenii cu dispreţ, cei care nu s-au putut adapta şi n-au vrut să ia parte la batjocora colectivă, şi-au cultivat o a doua latură prin care au început să se exprime. Marile genii – marginalizaţi din cauza renunţării la traiul şi concepţiile societăţii – au creat operele care i-au consacrat în timpul acestei marginalizări, trăind în mizerie şi neacceptaţi.

Spun asta în cunoştinţă de cauză. Ca producător şi inginer de sunet am lucrat cu foarte mulţi artişti. Ştim cu toţii ce fel sunt artiştii… Ni se par ciudaţi, introvertiţi, îi judecăm pentru că nu îi înţelegem… Din cauza asta, majoritatea sunt trişti, deprimaţi şi trăiesc într-o continuu „De ce eu?” Arta îi ajută să se exprime, să-şi exprime mânia, iubirea şi toate trăirile care, dacă ar fi exteriorizate în lumea reală ar fi luate în derâdere.

„Ce mă, vrei şi tu să cânţi?” „Uite-l pe marele pictor! Hei Picasso, ţi-am dat bip!” „Ia zi atletule, eşti şmecher? Dacă-ţi fut o palmă mai eşti şmecher?” Lumea se simte atât de prost în propria piele încât încearcă să se simtă bine făcându-i pe ceilalţi să se simtă mai prost, mai mizerabil decât se simt ei. În ţările civilizate, orice efort este apreciat. Cât timp nu stai degeaba, chiar dacă desenezi cu creta pe trotuar se va găsi cineva care să-ţi zică „Bravo, e foarte frumos ce faci!” în loc să se pişe la propriu pe desenul tău.

Este o tragedie pentru orice artist, pentru orice om să trebuiască să ascundă cine este el de fapt. Să fie nevoit să se exprime prin intermediul unei personalităţi alternative. Bucuria vieţii trebuie exprimată prin artă, nu reprimată. Arta n-ar trebui să fie retragerea din realitate ci expresia ei sublimă. Tragedia acestei naţiuni este că oamenii geniali, de o reală valoare, crează nu de bucurie, pentru a sărbători viaţa, ci pentru a-şi ascunde tristeţea şi pentru a-şi exprima dorinţa arzătoare de bine.

Personal, cel mai bun material al meu a fost scris într-o perioadă de întrebări, de incertitudine emoţională şi ceea ce credeam eu că este suferinţă.

Tragedia naţiunii noastre este că dacă aceşti mari oameni pe care-i avem nu s-ar fi născut şi n-ar fi suferit aici, poate că n-ar fi creat niciodată ceea ce au creat…

„Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea adevărată, în singura realitate valabilă.”
Constantin Brâncuşi

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

7 Responses to “Tragedia unei naţiuni”