Ton de apel ©

Eu mă privesc. Şi te privesc. Şi astfel cu privirea te ţin în picioare, te-nghesui în mine ca să rămân drept…

Să zicem că e sfântul Andrei. Că e la prânz. Că tu eşti un profesor de facultate. Că sociologia, ştiinţa pe care vrei tu s-o răspândeşti în mase, are şi n-are trecere. Că o faci contra cost. Că banii, sunt nici puţini nici foarte mulţi. Că ai deja 135 de kilograme şi-un început de cocoaşă. Că eşti încă tânăr. Că ai şi-o nevastă. Tot cadru. Înrămată bine, ca şef de catedră.

Că te-ntorci spre casă. Că tocmai ce-a murit maică-ta şi-ai îngropat-o. Că din salariul ăla mare, ţi-ai permis acum trei ani, când n-aveai burtă, o haină de piele. Că haina ţi-ai permis-o din Franţa. Că deşi s-a luat cam tare pe burtă, încă atrage. Privirea. Că-ţi târşâi picioarele greu, de la tromboflebită. Că ai maşină da’ n-ai voie. Că trebuie să faci mişcare. Că o iei pe scurtătură şi-o dai naibii de mişcare, că nu mai poţi! De foame.

Că şcoala nu e nici prea departe nici foarte-aproape. De casă. Că strada e goală. Era. Că lângă tine auzi paşi. Că la cât de tare te doare spatele acuma, nicio minune nu te mai poate face să-ţi ridici privirea. Din pământ. Că paşii celuilalt au intrat în cadenţă. Cu-ai tăi.

Că iei un pumn. În gură. Că te scapi în asfalt. Ca un sac. Că instinctul de conservare şi ipoteca pe casă îţi cer să protejezi. Portofelul. Că tragi sub tine o geantă. Tot din Franţa. Plină de cursuri şi cărţi şi dosare. Că, deşi la pământ, râzi cu poftă. Că ştii că n-are ce să-ţi mai ia. Că n-are cum.

Că râzi ca un prost ce eşti şi nu-ţi dai seama. Că ai lăsat la vedere buzunarul ăla mare, din dreapta. Că, ce dracu’ să ţii tu-n buzunaru’ ăla? Că tocmai ţi-a adus aminte hoţul. Că acolo ţineai telefonul. Că ţi l-a luat. Că-ţi mai dă, din fugă, şi-un şpiţ în ouă. Că nu i-a plăcut cum râdeai.

Că strigi ca un fraier, degeaba. După ajutor. Ajutor nu ca să-l prindă pe el, ajutor să te ridice pe tine. Că te ridică o bătrână. Cu-albeaţă pe-un ochi. Că dai cu săru-mâna să-i mulţumeşti. Că-ţi spune să-ţi fie ruşine ditamai omu’. Că bei. C-o bagi şi pe ea tot acolo unde l-ai băgat pe-ăla. De dinainte.

Că nu te mai scuturi. Că e un fel de vopsea şi nu se mai ia. C-ajungi acasă. Că acasă-i căţelu’. Că iei fixu’ şi suni la ăia cu reţeaua, să-ţi anuleze SIM-u. Că eşti pe-abonament. Că ăia te lasă-n aşteptare. Că-i reţeaua prea încărcată. C-arunci şi fixu’ pe geam şi căţelu’.

Că te dezbraci şi plângi. Că nu te vede nimeni şi peste două ceasuri ai din nou curs la universitate. Că noroc că ţi-ai pus centrală. Că poţi să faci duş. Că nu poţi. Că ţi-a tăiat curentu’. Că atâta ce i-ai luat tu lu’ ăla morţii şi viii, nimeni nu i-a luat. Şi parcă-l simţi mai aproape. Parc-aţi fi rude.

Că timpul trece. Că eşti în aulă. Că aula-i plină. Că te uimeşti dar te şi bucuri. Că-ncepi să-ţi pui pe tablă expunerea. Că e chiar linişte. Că te uimeşti şi mai tare. Că scrii. Că eşti în mijlocul frazei. Şi nu mai scrii. Că auzi un telefon. Cum sună şi te doare. Că telefonu’ ăsta sună altfel. Că sunetu’ ăsta-l ştii numai tu şi cu ea. Cu nevastă-ta.

Că e de la chitară. Din Vamă, de la mare. Că e chitara la care-i spuneai tu cât o iubeşti. Acum 17 ani. Că ea te-a inspirat. Că ai făcut dragoste cu ea o săptămână din cauza lui. Că tu l-ai compus. Că tot din cauza lui s-a născut şi cea mică. A cântecului. Că de-aia l-ai şi-nregistrat atunci pe casetă. Că de-aia l-aveai şi pe telefon. Că vroiai să-ţi aducă aminte. Că era un cântec frumos…

Că de ce-auzi tu cântecu’ ăsta aici? Că te-ntorci brusc, să-nţelegi. Că te-ntorci prea brusc. Că tocmai ţi-a scăzut glicemia. Că ai şi diabet. Că ai uitat să-ţi faci insulina. Că nu mai vezi nimic. Că-n ochi ţi-a crescut un fel de nisip. Ca la mare. Nisip şi apă sărată. Că te scufunzi…

Că eşti în prezent. Probabil. Că ai la gură o lingură cu supă şi-o branulă-n mâna stângă. Că sigur eşti în prezent. Că e totul alb. Nu foarte alb. Că la capătul lingurii e mama copilului tău. Că la capul tău e copilu’. Că pe faţa copilului stă cultivată o acnee udă de fericire.

Că nu mai vrei supă. Că vrei îmbrăţişări. Multe şi parfumate diferit. Că aia mică scoate un telefon de la piept. Că e telefonu’ tău! Că ţi-l pune să cânte pe melodia ta. Că nu-ţi mai spune că ea şi cu mă-sa au fost la magazin. Că ţi-au cumpărat unu’ la fel. Ca ăla pe care l-ai avut! Că tu sigur n-o să-ţi dai seama. Că ele te mint frumos!

Că l-au găsit din întâmplare. Că acuma te-a găsit şi pe tine să mori?? Că la stop, a intrat un cretin cu motocicleta-n potbagaju’ maşinii de l-a julit? Asta nu-ţi mai zic. Că şi-aşa, până ieşi tu de-aici iese şi maşina din service. Că tu crezi tot ce-ţi spun ele. Că azi e Moş Nicolae. Că le iubeşti. Că te-nghesui în ele ca să rămâi drept…

{cristi}

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

2 comentarii pentru “Ton de apel ©”