Teatrul de păpuşi ©

[audio:TEATRUL.mp3]

Cât mă dureau ochii lui! Îmi vine să plec din mine, cu tine, în gând, îmi spuneam cu inconştienţă, de acolo de sus, de pe ultimul raft, din culise, acolo unde mâinile lui zemoase şi dulci, îmi răscoleau sforicelele mele de marionetă prostuţă, aşezându-mă L-am dorit al meu noapte de noapte, când deveneam şi eu, împreună cu ceilalţi, o magazie de obiecte….Biată înfăşurare de cârpe, câlţi şi hârtie colorată, ce îndrăgostită eram!

La PREMIERĂ  el mă săruta întotdeauna pe frunte, un pupic ce-mi chinuia nerăbdările şi-i aducea lui noroc. Cum îmi aranja, numai el, buclele aurii din hârtie gofrată şi-mi mângâia dantela… Prinţesa mea să nu mă laşi!, Apoi îmi verifica încă o dată legăturile…

Spectacolul nu mai conta. Pentru mine, nici îngroşata lumină a reflectoarelor, nici omuleţii aceia din pluşul sălii, cu bomboanele  şi zgomotele lor lipicioase, nici lemnul stupid al unora dintre cei cu care urcam pe scenă… Nici eu nu mai contam! Îmi lăsam mânuite toate gesturile, mă lăsam toată în voia lui… Îi simţeam pe buze, picurii calzi de neodihnă cum i se desprindeau de pe frunte, alunecând iar şi iar, ca o dragoste sărată şi dulce în acelaşi timp. Lui îi făceau bine aplauzele, îşi împodobea cu ele un zâmbet cum n-aţi mai văzut, de-mi venea să-l sărut aşa, acolo, ca pe un miracol!

Neghioabă rupere de realitate! Să te laşi mânuită şi să vrei la rându-ţi să mânuieşti… Pentru o clipă, o firavă scamă de ceas, mi s-a părut că şi el… Până când, uitată pe masă, l-am surprins înghesuind deasupra unui cufăr cu recuzită, o păpuşăreasă nou angajată

Degetele lui, sensibilele lui atingeri? Obscenă coloană sonoră, viol de imagine şi vraişte… Nu i-am urât mâinile, care mă făceau seară de seară, pe scenă, nici că acum, când îmi strângea legăturile, durerea devenise uscată şi rea, şi parcă mai mare; nu i-am dorit convoi de necazuri la porţi, cu ursite cerşind fericire, dar simţeam că nu-l mai suport! Nu ştiu, am înţeles că şi oamenii, câteodată nu se suportă Sanctuarul, el, minunea mea, îşi dezvelise formele acute ale dezgustului. Ca o sacră banalitate a neputinţei!

Şi am început să refuz. Să spun NU! În felul meu… Nu mai vroiam să mă dau jos de pe raft, să mă murdarească pe scenă cu privirea lui, să mă tragă de aţe cu superioritate, să-mi pună mierea înşelătoare a vorbelor lui în glas… M-am aruncat de pe etajeră, într-o noapte, când banul acela de aur de pe cer, invadase fereastra magaziei…

De-atunci nimeni nu a mai putut să mă repare, iar spectacolul, care umplea cu viaţă şi voie bună sala, încet, încet, a fost suspendat şi scos de pe afiş. EL? Mai bine zis ei, au părăsit teatrul, şi nimeni nu i-a mai văzut vreodată… Un Făt-Frumos cu cap de lemn, mi-a spus chiar că ar fi fost concediaţi, pentru a menţine sănătoase bunele moravuri ale trupei. Dar ştiţi şi dumneavoastră, cum să pui preţ pe spusele unui cap de lemn!

Dacă sunt mai fericită acum, aşa? Voi aveţi suflet, spirit, sensibilitatea aceea deosebită, nepământeană şi tot nu sunteţi fericiţi!

Eu am capul umplut cu talaş, corpul meu de prinţesă e din vată şi legăturile mele cu viaţa se văd, nu-i aşa? Dar am ales să spun NU şi pentru asta nu mă mai simt o MARIONETĂ!

Mă-nşel eu sau voi vă simţiţi altfel?

Versuri: Cristian OPREA
Interpret: Ionuţ NEGRIŞANU
Editare şi montaj: Baros & Meneopol

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

Zero comentarii deocamdata... Hai, prinde curaj!

Leave a Reply