Sindromul egalitarist

În lumea de azi, să ieşi în faţă susţinând deschis că eşti foarte bun la ceva, ar fi un gest primit cu foarte multă rezervă şi scepticism. Lumea nu prea mai e dispusă să accepte geniile şi oamenii excepţionali, mai ales auto-declaraţi. Oamenii au dobândit reflexe egalitariste. Mai lăudabilă e o intenţie de-a construi un adăpost pentru nevoiaşi, o rampă pentru cei cu dezabilități şi alte asemenea acte caritabile. Nu c-ar fi ceva rău în sine la aceste intenţii caritabile, dar prefigurează, cumva, mai degrabă un sentiment de responsabilitate vinovată.

A ajuns mai de apreciat să te preocupe soarta deznădăjduiţilor decât cea a copiilor supra-dotaţi.

Discursul acesta a devenit cvasi-unanim în media, stabilind o regulă aproape obligatorie – un tipar din care cei care ies sunt etichetaţi ca vanitoşi, orgolioşi, cu nasul pe sus şi anti-sociali.

Chiar dacă eşti bun într-un domeniu, chiar dacă eşti genial, asta nu te îndreptăţeşte să-ţi arogi public meritele şi să-ţi afişezi superioritatea. Eşti liber să fii bun, cu condiţia să fii anonim! Poţi să smulgi secrete naturii, să inventezi tehnologii, să fii genial, să te umpli de bani, dar doar dac-o faci discret, fără să te bagi în faţă pentru asta! O faci în spatele paravanului unei firme, în laborator şi la adăpostul unui colectiv de colaboratori. O firmă poate fi celebră, e destul de nepersonalizată şi abstractă pentru asta, dar tu, Cutărescu Mitică, nu!

Trebuie s-aştepţi cuminte confirmarea şi recunoaşterea semenilor, fără să speri că asta va veni repede, deschis, sau măcar în timpul vieţii. Toţi sfinţii sunt sanctificaţi postum! Cât timp se plimbau printre noi, erau oameni ca toţi ceilalţi şi şi-ar fi sabotat sanctificarea, dacă ar fi afirmat-o deschis.

În loc să facă demonstraţii publice de virtuozitate şi să arate semenilor cât de înalt se poate zbura, elita trebuie să se prefacă sincer preocupată de coborârea la nivelul semenilor submediocrii. În loc să îndemne spre înalt, însufleţind visele şi constituind modele pentru noile generaţii, elita parcă şi-ar cerşi propria coborâre de pe piedestal.

Statuile contemporane nu mai prezintă vizionari cu privire de cuceritor şi cu mâna întinsă mobilizator spre zare, ci bonomi aplecaţi grijuliu spre trecător, cu mâna întinsă spre el, de parcă-ar năzui doar ca palma să-i fie strânsă anonim şi confirmator. „Eşti OK! Eşti de-al nostru!”

De aceea preşedinţi şi şefi de guverne găsesc cu caz să intre-n cizme prin casele inundate, sau, îmbrăcat în salopetă prăfuită, să se strecoare printre ruinele vreunui dezastru. Ca şi cum ar recunoaşte că menirea lui nu este să construiască viitorul, ci să peticească prezentul.

Şi în fotbal, să fii vedetă nu mai e la modă. Trebuie să te dizolvi în angrenajul echipei, oferind mingi colegilor şi cerându-ţi iertare c-ai şutat puţin pe lângă, aplaudând, în schimb pasa prea lungă a colegului. Poate de aceea avem sentimentul că fotbalul de azi nu mai e ce-a fost, iar vedete ca Messi, Rooney, Cristiano Ronaldo, Mutu nu fac decât să dezamăgească. Sumele astronomice oferite de cluburi ca să-i aibă, par justificate doar prin potenţialul lor comercial, de reclamă, ajungând să te întrebi dacă nu cumva sunt ei înşişi, nimic altceva decât creaţia acestei maşinării de făcut bani.

Iar presa a prins un apetit insaţiabil pentru a demola vedete. Tiger Woods a fost la curve, Bill Clinton a pus şi el botul (sau trabucul), ăla a tras pe nas, ăla nu mai poate, ăla aia, ăla ailaltă. Terfelindu-i în noroi, mitul lor e demontat, iar ei sunt reduşi la banalul omenesc.

În faţa unui asemenea asalt, elita se ascunde, ceea ce pare o recunoaştere implicită a faptului că are dulapuri pline de cadavre şi că ştie şi ea că propria-i valoare nu e decât butaforie mediatică. Iar asta deschide drumul pseudo-vedetelor, adevărate creaţii şi marionete ale mecanismului media, care umplu locul până la refuz. Aşa, e şi mai greu de discernut valoarea de spoială. Ca la alba-neagra: Asta are, asta n-are, asta nu-i câştigătoare!

În cine să mai crezi?

Nu mai crezi în nimeni şi-n nimic! Altfel, pari labil şi naiv.

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

1 comentariu pentru “Sindromul egalitarist”