Shopping de criză

E moleşeală! Soarele pârjoleşte tot şi nu mai am curaj să mă uit la termometrul agăţat de fereastră. Mă gândesc cine naiba se încumetă să iasă pe-afară pe-aşa o caniculă.

Şi totuşi, mânat de curiozitate, am ieşit chiar eu. Azi se inaugurează un nou magazin în oraş, în centrul comercial nou-nouţ. E la doar o staţie de tramvai de mine, aşa c-am zis că „Hai!”.

Mi-am târşâit picioarele, trăgând la fiecare pas de tălpile ce aderau la asfaltul încins. După numai câţiva paşi, deja-mi părea rău c-am părăsit umbra şi relativa răcoare din casă. Dracu’ m-a pus!

Silueta fantomatică, de Fata Morgana, a unui tramvai s-a desenat spre capătul străzii. Eu sunt un pieton convins, care bate, în zilele bune, oraşul pe jos, de la un cap la altul. Nu şi-acum! Mai ales că era tipul cel nou de tramvai. Siemens, nou-nouţ. Cu aer condiţionat! A dat primăria o grămadă de bani pe ele, a ieşit cu scandal (ungurii le luaseră la juma de preţ faţă de noi) dar, mi-am zis, uite că-ntr-o zi ca asta poate chiar merită (ale ungurilor bistoş or fi fără aer condiţionat, 4 x 4 şi ABS).

Fiind vorba doar de-o staţie, am stat cu biletul pregătit, chiar lângă compostor şi cu ochii după vreo cămaşă bleu. Deh, românu’ tot român! Mama, săraca, face la fel. Şi bunica făcea la fel. Composta acelaşi bilet, iar şi iar, până se făcea ferfeniţă. Dacă venea controlul, se plângea că-i bătrână şi nu vede bine. Ea a crezut că biletul e nou!

La un moment dat, primăria, probabil sătulă de genul ăsta de văicăreli, a aprobat ca pensionarii să circule gratis cu mijloacele de transport în comun. A fost o idee bună şi le-a dat celor în vârstă o fărâmă de demnitate şi recunoaştere. Apoi a venit criza şi s-au lins pe bot. Abia au scăpat de tăierea pensiilor, sărmanii oameni. Da’ nici acum nu pot dormi liniştiţi, că vine băselu şi-i ameninţă cu impozit pe pensiile lor nesimţite (de mici ce sunt).

Bun. Să revin la poveste!

În tramvai abia de erau trei oameni şi nici urmă de controlori. Or fi şi ei la o bere pe terasă, pe vremea asta. Începusem să mă gândesc că sunt printre puţinii inconştienţi care vor neapărat să fie bătuţi în cap la propriu..de soare.
Încă o prăvălie! Ce mama soarelui de minune poa’ să fie acolo!? Asta este, m-am tras dintr-o maimuţă mult mai curioasă decât suratele ei, şi-acu plătesc pentru asta!

Ajung la poarta mall-ului, sau ce-o fi fost el. Frumos! Ştoc! Nou-nouţ! Şi gol!

În afară de prăvălia cu pricina, restul clădirii era încă goală, cu meşteri bâzâind de zor să mai dea cu un strat de vopsea, sau să şteargă geamurile viitoarelor vitrine. Cine şi când o să-nchirieze spaţiu acolo, nu se ştie!

La intrare, însă, două tipe simpatice, în bluze albe, zâmbeau frumos şi-mpărţeau steguleţe cu ocazia „Marii deschideri!”. Am ezitat şi eu, au ezitat şi ele când ne-am trezit faţă-n faţă. Bărbos, cu pantaloni scurţi, şlapi şi c-o plasă-n mână… numai steguleţ îmi mai lipsea!

N-am căpătat!

Ei, în schimb, înăuntru am avut două surprize. Una bună şi-una rea. Pe care să v-o zic prima?

Aia bună era că era aer condiţionat şi-am uitat instant de căldura de-afară. Cea rea era că acum m-am prins unde se pitise toată lumea din oraş, inclusiv controlorii de bilete şi mi-am reamintit brusc de ţara-n care trăiesc.

Sportul naţional era strecuratul cu căruciorul printre alte sute de cărucioare. Acum vreun an, aşa, sportul era făcutul de cumpărături, dar, având în vedere că amintitele cărucioare erau cam goale, cumpărăturile au decăzut din poziţia de sport de masă.

Marfă cam ca peste tot. Preţuri încurcate, cam ca peste tot. Toţi vânau „Ofertele speciale”, care erau în număr de vreo zece. Bătrânici de oraş (se vede asta) parcau căruciorul lângă un raft şi luau câte-un produs de pe raft, făcând calcule cu tot soiul de logaritmi, după care puneau produsul frumos înapoi de unde l-au luat.

Eu nu-mi luasem nici cărucior, nici coş, păţit fiind. Ca un zeu anti-cumpărături, intru-n prăvălie ştiind exact ce-mi trebuie, iau în braţe produsele şi fug, în mai puţin de trei minute, la casa cu maxim 10 produse. Care casă cu maxim zece produse nu exista! Exista însă o coadă ca-n poveşti. Care se mişca cu încetinitorul. Cele câteva produse începuseră să-mi atârne greu în braţe.

Noroc că-n faţa mea era o puştoaică a naibii de fermecătoare, aşa c-am petrecut vremea în mod plăcut, adulmecându-i parfumul, suflându-i încet perişorii fini de pe pielea proaspătă şi catifelată a cefei şi strecurându-mi privirea prin decolteul ei, de câte ori se apleca ca să-şi mângâie picioarele interminabile. Fain!

Pe banda de la casă, m-am amuzat copios de-o bătrânică care-şi întinsese produsele cap la cap, toate pe lungimea lor, ocupând aproape toată banda. Voia să-şi creeze impresia c-a cumpărat mai mult, sau poate voia să aibă vreme să-şi bage produsele în sacoşă, sau doar voia să fie cu băgare de seamă la fiecare preţ bătut în casă.

Că preţurile de la casă n-au mai nimic în comun cu cele afişate pe raft. Ştiam şi asta şi, odată ajuns la casă, am iniţiat o veselă conversaţie cu sărmana casieriţă deja fiartă. Evident, erau diferenţe de preţuri şi-am mai smântânit din cumpărături pân-am ieşit fix pe suma pe care mi-o stabilisem ca buget. 17 lei, 95 de bani. Gheu, ce naiba! Nu le merge cu mine! Toată coada din spatele meu mă privea admirativ!

Cu plasa atârnând ceva mai greu ca înainte de-a intra, am trecut ţanţoş pe lângă fetele-n bluză albă. Terminaseră steguleţele şi acum se jucau cu un plod blond, de cam un an. Sărmanul plod! Acum se joacă cu el, da’ când o creşte şi-o prinde el chef să se joace iar cu vreo fetiţă de-a „uite bluza, nu-i bluza!” n-o să-i mai fie la fel de uşor!

În staţia de tranvai erau şi câţiva controlori, fiecare cu câte-o plasă. Sporovăiau de-ale lor, poate n-aveau chef de controlat bilete, da’ n-am mai riscat să urc în tramvai. Pentr-o staţie nu se merită să compostezi bilet! Şi p-asta tot de la mama o ştiu.

Am ajuns acasă, am ras o bere rece şi m-am tolănit în fotoliu când, ce să vezi, mă sună nevastă-mea. Că, ştii, s-a deschis prăvălia aia nouă! Vreau s-o văd?

Nu, nu vreau! Nici steguleţe nu mai au.. Ce motiv aş avea? Nu pun eu botu’ aşa, la orice!

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

2 comentarii pentru “Shopping de criză”