Semne de rău augur

Pe stradă, un şofer frânează zgomotos, coboară geamul şi-ncepe să-njure pe cineva pentru te miri ce. Într-o prăvălie, unui client îi sare muştarul pentru că i s-a părut că vânzătoarea s-a uitat strâmb la el, şi-ncepe să vocifereze. Vânzătoarea îl cheamă pe şeful ei, iar acesta mai că nu-l dă afară din magazin pe client de guler. Pe Net, prieteni îţi fac comentarii în care simţi că plutesc răutăţi abia ascunse-n faldurile cuvintelor. Uşi trântite, gesturi prea bruşte, priviri azvârlite, pumni ce se strâng…

Pluteşte-n aer un zbârnâit de nervi întinşi la maxim, ca nişte corzi care vibrează la cea mai surprinzătoare atingere. Totul pare că stă să răbufnească şi să dea în clocot. E ca o magmă acumulată sub scoarţă, a cărei tensiune se acumulează, prevestind o erupţie. Totul pare la fel, dar limpezimea aerului este tulburată, aşa cum oglinda unei ape se cutremură, într-o vibraţie de rău augur.

Îmi zic că mă-nşel! Că mi se pare! Că toată această adunare de nori negri se va spulbera la fel de spontan cum a apărut. Caut din priviri un zâmbet pe-o faţă, care să-mi confirme că lumea încă ştie să se bucure de viaţă, chiar dacă unul sau altul are o zi mai puţin bună. Întâlnesc însă doar priviri plecate, absente, sau ochi care mă pironesc într-un mod dur, înfruntându-mă duşmănos.

Tensiunea şi nervozitatea lumii îşi caută căi de refulare, aşa cum presiunea lavei caută o crăpătură-n scoarţă ca să irumpă şuierând la suprafaţă. Iar semnele roiesc în jurul tău, şoptindu-ţi să te fereşti, să te-ascunzi, să nu stai în calea furtunii pe cale să se dezlănţuie.

Prea multă frustrare-şi caută ţinta! Prea multe s-au adunat, iar sufletul simte că nu le mai poate duce şi caută un loc potrivit să-şi azvârle desaga poverilor acumulate. Simţi instinctiv că nu-i bine să dai vreunuia din sufletele astea prilej să-ţi arunce-n cârcă responsabilitatea surdă a haloimăsului fără de ieşire şi fără de speranţă. Lumea e un animal încolţit, cu spatele la zid, care-şi arată colţii, mârâind ameninţător şi muşcând cu ghearele din muşchiul de sub tălpile încordate, pregătite de salt.

Clocot ce-şi caută supapa, incapabil să mai reziste în ceea ce simte ca fiind o fundătură. Lumea a acumulat prea multe tensiuni şi-şi caută izbăvirea prin violenţă, însetată de sânge. N-are unde fugi, pentru c-ar trebui să fugă de sine, şi-atunci caută disperată o victimă de serviciu.

E prea târziu pentru ca instinctele să fie potolite înainte să sfâşie ceva! Nările imensului animal prădător adulmecă, însetate, după o pradă la îndemână, care să fie sacrificată. Că asta nu va rezolva nimic fundamental e mai puţin important! O victimă, un ţap ispăşitor va lua asupra sa o parte din furie, eliberând monstrul pentru o clipă. Suficient, poate, ca să domolească temporar demonul cu ochi injectaţi.

N-am vocaţie de martir, aşa că mă pitesc în ungherul meu, clătinând îngrijorat din cap. Mă tem că un sacrificiu nu va fi de ajuns! Mă tem că fiara e mult prea profund rănită şi însetată de sânge! Individualismul, egoismul şi ferocitatea, lipsite de calea lor naturală de refulare, îşi caută o ţintă asupra căreia să se repeadă, iar odată demonul eliberat, nimeni nu mai are controlul. Când va izbucni, mă tem că dezlănţuirea va fi deplină.

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

Zero comentarii deocamdata... Hai, prinde curaj!

Leave a Reply