Sadicul şi sadica ©

Sadicul şi sadica se iubeau cu ură.

Şi ura dintre ei, odată trezită, a prins viaţă proprie. Niciunul nu a iubit pe celălalt mai puţin decât ar trebui, niciodată. Ea, îşi strivea degetele la crăpătura uşilor mereu închise, ale societăţii, şi chinul i se părea atât de dulce şi uşor de suportat când îl vedea pe el, cum înainte de culcare, îşi bătea cu grijă şi direct în cap câte un cui suplu, elegant, ca să nu uite ce facturi are de plătit a doua zi. Se completau atât de bine, îşi împărţeau cu atât de multă tandreţe pumni în fiecare dimineaţă că văzându-le feţele frumos tumefiate şi armonios înflorite de surâsul crăpat în evantai al buzelor nu puteai, n-aveai cum să nu te bucuri pentru bucuria lor.

Sadicul şi sadica făceau totul împreună.

De 20 de ani mâncau în acelaşi loc, la aceeaşi oră, acelaşi fel de mâncare în fiecare după-amiază, îmbrăcaţi cu aceleaşi haine, din aceleaşi farfurii, cu aceleaşi tacâmuri. Ea începea prima şi recita cu voce caldă, din memorie cu limba şi cu cei doi dinţi atât de şic rămaşi, cine ştie cum, în faţă, aceeaşi rugăciune de belşug şi control alimentar riguros verificat de forţele statale divine, înainte de a-i trânti lui, cu poftă, cele două polonice de zeamă perfect limpezi şi abia clocotite. El se închina apăsat, întotdeauna demn, îşi scotea apoi încet, cu răspundere, capul de familie de pe umeri şi îşi turna cu un zgomot inconfundabil fiertura consistentă direct în gât, pentru a nu mai obosi inutil degetele cu calvarul monoton al folosirii tacâmurilor. Fericirea lor nu putea fi înţeleasă, era atât de unică, de plină de miez, mai ales când el o sugruma romantic până ce ea, îi oferea ca o flamură roşie a victoriei, limba de-un cot. Apoi o lipea de pereţi cu iubire şi cu dosul lui de palmă, lat, bărbătesc, nefolositor însă, atât de nefolositor patriei în ziua de azi. Ea îi orna fruntea tot cu iubire şi cu furculiţe frumos dantelate, din inox şi-i despica tegumentele în zeci de modele vesele, cu tăişul unui prea delicat cuţit de bucătărie, după ce în prealabil i-l dăduse tot lui să îl ascută.

Sadicul şi sadica nu şi-au dorit copii.

Deşi nu aveau condiţii, n-aveau nimic din ce le trebuia pentru a fi nişte părinţi, nu aspri neapărat dar fermi, în educarea şi creşterea unor sadici mititei, îndrăgiţi de întreaga comunitate. Dar nu. N-au vrut. Poate şi  de-aia, prietenii apropiaţi, vecinii, tot sadici şi ei, cum îi prindeau la un spart de seminţe sadic şi el, în spatele blocului, le puneau aceeaşi întrebare : vouă nu vă e frică de ratare ?

Sadicul şi sadica adorau însă aceste momente.

Şi izbucneau în râs, şi rădeau cu aşa o poftă, că sfârşeau muşcându-se pasional de amândoi obrajii, până la sânge.

De la o vreme însă, poate că odată cu vârsta, încep coşmarurile.

Sadicul şi sadica obişnuiau să le fie frică.

Să mai adoarmă. Ei nu ştiau că atunci când visezi că se întâmplă lucruri rele înseamnă că încă te lupţi, că eşti în viaţă.

Atunci când începi să visezi despre lucruri bune, care ar fi în regulă să ţi se-ntâmple, ei bine, atunci ar trebui să începi să-ţi faci griji cu adevărat, “

şi povestitorul cu înfăţişare şi hăhăit de diavol, îşi sorbi cu nesaţ, până la fund, ultima revelaţie, şi-şi continuă pe mai departe funcţia de Dumnezeu….

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

2 Responses to “Sadicul şi sadica ©”

  1. 😡 Bestial

    • „Dragă Miruna, îţi răspund special
      Îmi place SADISMUL tău bestial
      Dar, mai ales, vreau să-ţi dau de ştire
      Să mi-l laşi ca amintire
      Să mi-l laşi ca amintire…”