România pitorească

În urmă cu aproape zece ani lansam pe piaţă una dintre cele mai mari… chestii din viaţa mea, înfiinţam o societate comercială prin care prestam oareşce servicii dar era chestia aia mişto, tentantă, captivantă, stimulantă şi energizantă. Ca să simplificăm definiţia să zicem că era forma mea de supravieţuire, dovadă stă faptul că am înfiinţat această firmă strict pentru mine şi familia mea, noi fiind singurii asociaţi iar eu singurul angajat.

Conform datelor contabile, date care sînt publice de altfel, se vede din avion că firma administrată de mine a fost una cel puţin corectă dacă nu impecabilă. Nici o datorie la stat, nici o întîrziere către sacul fără fund care se numeşte românia, românie care nu s-a abţinut în a-mi pune piciorul pe gît ori de cîte ori a putut. Şi a putut, slavă cerului!

Cel puţin în ultimii 3-4 ani am fost antrenat într-o tăvăleală de parcă aş fi fost cel mai mare duşman al statului. Cred că-mi bat gura de pomană dacă vă spun că legile care se schimbă de la o zi la alta mi-au f***t direcţia, dar nu am capitulat; mofturile instituiţilor statului mi-au făcut capătul, capătul am zis, şi tot nu am renunţat; taxe aberante care se nasc peste noapte mi-au jupuit sadic, centimetru cu centimetru, pielea de pe os. Ce crezi? Am renunţat? În nici un caz! Am tăcut şi am mers mai departe înghiţind atîtea mizerii şi adunînd atîta ură că nu am cuvinte…

Dar pentru statul român nu a fost deajuns că a trăit pe spinarea mea, hrănind gurile flămînde şi nesătule a unui aparat bugetar fără cap dar mai ales fără coadă, şi a întins coarda pînă a plesnit. În urmă cu cîteva zile firma mea, aia corectă, aia care mergea pe profit, impecabilă, fără datorii şi întîrzieri, a fost desfiinţată pentru că… nu şi-a actualizat sediul firmei.

Registrul Comerţului, că el a fost reclamantul, a considerat că am sărit calul, a spus: „aşa nu se mai poate!” şi a luat taurul de coarne. Şi culmea culmilor, chiar dacă firma mea nu mai avea sediu, cei de la ORC cică mi-ar fi comunicat decizia lor, în scris, tocmai pe adresa care nu mai exista. Cei de-acolo au toate datele mele de contact, adresă de email sau telefon, mijloace prin care se puteau asigura că mesajul lor a ajuns unde trebuie. Dar ei nu ştie de-astea!

Ca să nu lungim povestea haideţi să ne uităm puţin peste rezultate. Din capul locului se vede că statul nu are nevoie de micii întreprinzători sau de firme corecte, ştim doar că are o legătură mai de suflet cu evazioniştii. Deci în plină criză economică statul îşi permite să închidă o firmă care merge bine, hrăneşte o familie şi aduce bani la buget. În plus din momentul în care am primit decizia finală am început să-mi adun actele pentru şomaj. Nu voi ezita să iau înapoi nici un leuţ plătit cu atîta sudoare pînă azi. Deci după socoteala statului este mai bine să duci în spate un handralău bun de muncă decît să-l laşi să producă.

Acestea fiind spuse vă daţi seama cam ce sentimente nutresc pentru ţărişoara asta. Aş fi vrut să postez acest text de ziua româniei, în acest fel să mă urinez elegant peste mizeria asta de lume. Dar ce vină aveţi voi? Şi voi sînteţi români, şi voi înghiţiţi atîtea! De la „România te iubesc!” pînă la „hai să arătăm lumii că şi românia are ceva bun”, teme de-astea de prostit poporul cu televizorul, cu toate ne scîrbesc pe zi ce trece pentru că noi cunoaştem realitatea. Iar realitatea e departe de poveştile care ni se vînd la tv cu un preţ mult prea mare şi mult prea greu de plătit.

Dacă voi iubiţi românia pentru ceea ce este, pentru oamenii ei, atunci eu mă piş pe românia voastră fără nici un regret!

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

5 Responses to “România pitorească”