România, la 92 de ani ©

Ce pot să-ţi spun eu ţie, măi mamă? Ai ajuns şi tu la o vârstă…, de-acuma nimic n-o să mai fie cum a fost.

Mi-ar fi plăcut ca gândurile mele să te afle-n linşte, împletind din tricolor cosiţe şi pregătind pat de cernoziom hrănitor pentru îngerii tăi din cer, care vor veni să se-aşeze alb, cu miros de sărbătoare mare.

Mi-ar fi plăcut să n-ai datorii la bănci şi să nu-ţi fugă pe geam toţi copiii, să-mi pui pe masă borcanul cu magiun şi să mă laşi, cum m-ai lăsat în fiecare iarnă, să-mi sparg nişte nuci şi să le mănânc îndrăgostit de tine, cu pâine şi sare.

Deşi te-am supărat şi sigur te-am nedreptăţit de multe ori, cu râsul meu stricat şi repetitiv, cu gura mea mare şi deloc sătulă, cu faptul că sunt puţin cam laş şi că nu-mi pasă decât de mine, tu nici măcar nu m-ai dojenit. Ai continuat să mă-nveleşti când mi-a fost frig în suflet şi dormeam pe unde-apucam aşa, îmbrăcat cu singurul rând de haine pe care nu mi l-au apucat câinii. M-ai mângâiat şi mi-ai rânduit orgoliile pe umeraş, să le găsesc dimineaţă, când mă întorc în viaţă, curate şi cârpite ca să mai reziste înc-un an…

Ştii, nu ţi-am spus niciodată că te iubesc!

N-am găsit un minut, o clipă măcar, în toată amestecătura asta de vorbe goale, să te privesc în albastru, să te scot din icoane, să te iau de mână şi să-ţi mărturisesc dragostea mea!

Cât sunt de nemernic! De ce nu mă urăşti? De ce nu-mi spui ce-aş merita să-mi spui, ce-aş merita s-aud de la tine?

Vorbesc atâtea cu cei ca mine, mă plâng într-una că nu-mi ajunge timpul, că ziua, cu cele 24 de picioare ale ei, pentru mine este prea scurtă, că nu-mi mai pot măsura gâfâitul cu aceleaşi unităţi de măsură ca ieri sau ca alaltăieri, că pur şi simplu nu mai pot!

Vorbim şi de tine, că te ţii bine dar că totuşi, ce păcat, încă eşti locuită…

Vorbim de-ale noastre şi mai întoarcem o bârfă de porc pe grătar, bârfă pe care-o stropim cu bere, bere care ne vine înapoi, tot în cinstea ta! Aşa-ţi arătăm noi că te iubim! Nu ne e ruşine pentru că am trăit bine şi lângă bine-am mai luat şi-o ţuică şi dacă ne vezi că mai scăpăm câte-o lacrimă tu să nu-nţelegi greşit, da’ e de la fum, că ne-a ieşit din ţigară şi nici nu ne-am văzut de mult…

Măi mamă, orice-ai auzit despre mine eu tot un romantic rămân, un ticălos de romantic cu eminescul şi caragialele meu, de care ţin minte c-am învăţat pă la şcoală da’ nu mă-ntreba să-ţi spun nimic că e toţi nişte morţi! Că doar mort o să fiu şi eu, parcă ce mai contează când?

Şi-acu dă să te pup pă portofelu’ lu’ matale, gol puşcă, pă nevoile dă debite şi dă credite ce le ai, pă fundu’ sau fondu’ monetar, pă chelia lu’ nea ăla de te ţine-ocupată-n genunchi, te pup şi mă scuzi da’ n-am găsit să-ţi aduc nimic bun nici anu’ ăsta! Ştiu şi eu, poate la anu’ să fie într-un fel, cum o fi da’ să pară măcar că-i mai altfel, nu ştiu…

Şi te rog, ca pe mama mea bună te rog, nu te supăra pă mine c-am băut şi io ceva acolo…, că dacă de ziua lu’ MAMA nu bei, atunci când??  Când?, zi şi matale…. A, şi vezi ce prost sunt că uitam, că mai uită omu’ cum dreacu să le ţii minte pă toate, LA MULŢI ANI mămico, sănătate, bucurii, astea când o vrea ăl de Sus că El e cu…, că dac-ar fi după noi  e-he-hei!

Şi dacă eşti  bună, că pă mine poate o să mă ia somnu’, nu ştiu, zic poate, nu mă mai lăsa să dorm în ghete şi dă-mi şi tu un sărut de  noapte-bună pe frunte ca să visez, măcar azi, în culori…

{cristi}

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

1 comentariu pentru “România, la 92 de ani ©”