România după criză

Izvorul crizei a fost supraevaluarea valorii imobiliarelor. Ăsta a fost fundamentul pe care băncile au marşat, garanţia pentru creditele împărţite cu mărinimie-n stânga şi-n dreapta. Multe din afacerile care constituiau motorul economiei aveau ca obiect dezvoltarea sau specularea valorii imobiliarelor, iar banii rezultaţi au stimulat comerţul şi consumul.

Acest balon de săpun odată spart, trebuie revenit la motoare economice mai concrete. La afaceri mai puţin speculative şi mai real productive. Iar asta cu atât mai mult cu cât robinetul finanţelor publice se strânge şi mai multe, accentuând penuria de resurse financiare.

Ca o afacere productivă să se dezvolte şi să se adapteze este nevoie de investiţii. Cum accesul la resurse financiare s-a restricţionat drastic, trebuie să faci investiţia, în mare măsură, din ce resurse ai. Asta încurajează firmele mari, care au o cifră de afaceri mare şi o cotă de piaţă semnificativă.

Pe lângă firmele mari, mai înfloreşte şi micro-întreprinderea, cea care exploatează orice nişă economică, cât de mică. Vorbim aici de acel mic-meseriaş, care are cheltuieli minime şi care se descurcă cu o tehnologie relativ simplă şi ieftină.

Între ele, afacerea mică şi mijlocie abia reuşeşte să-şi tragă sufletul, fiind cea mai lovită de criză. Nu poate concura nici cu micul meseriaş, care are cheltuieli mai mici, se strecoară printre meandrele legislative, are timp minim de răspuns şi flexibilitate maximă, nici cu firmele mari, care au putere investiţională şi de negociere.

Oceanul economic e dominat de transatlantice şi portavioane, printre care zumzăie milioane de micuţe bărci pescăreşti şi şalupe rapide, cu un om sau maxim doi la bord.

Politicile de ieşire din criză trebuie să se conformeze acestui peisaj. Statul poate fi un transatlantic, dar, dacă nu este gestionat profesionist, poate declanşa catastrofe de proporţii, gen Titanic. Ca să seduci alte firme mari să-ţi sară-n ajutor, investind la tine-n bătătură, te loveşti tocmai de puterea lor de negociere. Ca să ai argumente la masa negocierilor, trebuie să ieşi în întâmpinare cu o legislaţie permisivă şi clară, cu un mediu de afaceri stimulativ şi cu o autoritate prietenoasă şi cooperantă.

În rest, până coboară ancorele portavioanelor, trebuie să încurajezi cât mai mulţi oameni să-şi cumpere bărcuţe şi să devină pescari, iar asta se face tot prin legislaţie stimulativă. Pescarii aceştia poate că nu-s contribuabili model, dar măcar nu stau cu mâna întinsă spre stat!

Concluzia este că statul e mai încărcat de răspundere ca niciodată. Modelul politic de urmat nu poate fi decât o social-democraţie foarte limpede şi corectă, care stimulează un liberalism îngăduitor în ceea ce priveşte mica iniţiativă privată şi constituie un partener cu atitudine pozitivă, dar fermă, pentru marile firme internaţionale. Dacă nu se negociază corect, firmele mari vor transforma totul într-o colonie bananieră a bunului lor plac.

Inutil de spus că toată şandramaua poate funcţiona corespunzător doar bazându-se pe încrederea tuturor. Ceea ce indică şi principala  primejdie. Făţărnicia, abuzul şi meschinăria unor interese mărunte.

România trebuie reconstruită de la zero, pe o fundaţie solidă, un sistem clar de valori şi cu anticorpi funcţionali, care să protejeze sistemul de deturnări şi derive. E vremea pentru o nouă constituţie, pentru că aproape toate prevederile constituţiei în vigoare nu mai corespund! Avem şanse reale să putem realiza un asemenea proiect? Mie mi-e teamă să răspund la o asemenea întrebare!

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

No comments yet... Be the first to leave a reply!