Repere

Ca să-mi pot da seama unde duce viaţa asta a mea, am nevoie de-un sistem de referinţă. De aceea încerc să-mi ancorez sufletul de locuri cât mai solide, a căror stabilitate să nu depindă de schimbări de vânturi. Striga un grec că el răstoarnă pământul, dacă i se dă un punct fix. Aşa că ştiu că această căutare a locurilor de ancorat nu-i uşoară! Prea multe depind de-o pledoarie abilă, capabilă să transforme negrul în alb şi josul în sus!

Drumeţi întâlniţi îmi zâmbesc şi-mi arată fiecare alt punct cardinal, încărcându-mă de poveţe binevoitoare. Cum, luându-mă după indicaţiile lor, risc să mă-nvârt în cerc, am cam ajuns la concluzia că punctele stabile ar trebui să le caut mai degrabă în interiorul meu, decât în afară.

Odată ce mi-am pus ordine pe rafturile sufletului, pot lua lumea la sortat, punct cu punct şi virgulă cu virgulă, aşezând-o frumos pe etajere.

Am o etajeră cu semne de întrebare şi alta cu teme de cugetat pentru acasă. Alta e plină cu chestii deja încercate şi stricate, din nepricepere sau nerăbdare. Cumva, nu-mi vine să le-arunc nici pe astea, în speranţa că, vreodată, cineva mă va învăţa să mai repar ceva din ele.

Am un raft cu vise, pe care le iau câte unul, le şterg de praf şi privesc prin ele lumea, obţinând nişte imagini tare ciudate.

Mai am o policioară pe care este un mic sipet. Nu-i încuiat, dar nu l-am deschis încă niciodată. Demult, pe când mă luptam cu metrul să vedem care din noi e mai înalt, cineva mi-a spus că-n lădiţa aceea sunt miracole. Dar, m-a atenţionat că miracolele astea-s tare perisabile şi dacă nu le folosesc cu chibzuinţă, când oi avea cu adevărat nevoie de ele, s-ar putea să găsesc cufărul gol. Aşa că aceea e rezerva mea, în caz de cine ştie ce urgenţă, când, poate, speranţele, strădania şi bunele-intenţii n-or mai fi de-ajuns. Slavă Domnului, încă n-a fost cazul!

Mai am o poliţă cu iubiri. E, aşa, mai dosită-ntr-un colţ mai întunecos. Câteodată, din întunericul acela se iţeşte o sclipire şi găsesc câte-o iubire. Unele-s mai mari, altele mai micuţe, dar m-am bucurat de fiecare.

Uneori am mâncărime pe suflet şi sunt tentat să pipăi întunericul raftului şi să mai caut o iubire. Dar rezist! Mi-e teamă ca mâna mea să nu pipăie raftul gol. Aşa, întuneric fiind, acolo poate fi orice şi, cine ştie, poate colindând printre poliţe şi rafturi, mai zăresc o sclipire! Întunericul nu-i neapărat şi-ntotdeauna un lucru rău!

Nu ştiu dac-am găsit deja destule locuri stabile! Atâta ştiu, că-n tainiţa sufletului găsesc din ce în ce mai multă linişte şi pace şi-mi petrec acolo destul de multă vreme, lucrând la o hartă a unei vieţi.

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

1 comentariu pentru “Repere”