Râpa cu dantele ©

Dudu îşi umezise din belşug, cu scuipat, palmele mâncate de bătături şi era gata să se apuce de treabă. Cele două gâturi de rom, necesare ca aerul, îl stăpâneau şi-i opreau din bâţâială mâinile, singura sursă solidă şi clară de venit.

Dudu era gropar în cimitir. Cimitirul era şi el dar într-o râpă. Pentru că atunci când societatea socialistă multilateral dezvoltată se-apucase să făurească oraşul X, niciun creier de sub bască nu se gândise că oraşul, oricât de nou şi proaspăt ar fi, va deţine pe suprafaţa lui şi tovarăşi grav bolnavi de deces.

Aşa că, având oraş însă neavând cimitir, s­-au grăbit să-l facă. Să-l facă, dar unde? Locul era strâmt, ca printre picioarele secretarei primului secretar. La Râpă!, au strigat, fericite de brainstormingul întocmit, mărimile administrative ale vremii. Şi-n râpă l-au făcut!

Să-ţi îngropi mortu’ într-o rână, cu capu’ pe-o parte, şi să vezi cum ţine popa slujba deasupra mormântului aproape-ntr-un picior, devenise un fel de ritual al oraşului, o emblemă şi-o mândrie.

Anii au trecut, morţii s-au adunat, cruci care mai de care, semeţe şi zvelte, de marmură sau de lemn, de bogat sau de sărac, au umplut gospodăreşte planul înclinat al cimitirului cu tot cu cosinusul lui de alfa…

Dudu lipsise o săptămână de la muncă din motive de rangă. Starea de rangă îl făcuse să-şi dea cu ranga-n picior la săpatul artistic, pe anotimp de ger, al unei bucăţi de pământ ce nu se dădea spartă cu niciun chip.

El era un bărbat bine făcut mai tot timpul, îndeosebi murdar şi ciolănos. N-avea caracter, deoarece dacă ai aşa ceva în cimitir, te mănâncă viermii cei neadormiţi,care stăpânesc aproape discreţionar noaptea, arealul.

Avea în schimb o tinereţe mototolită, care-i înlocuise treptat, trăsăturile umane cu aspectul teluric al pământului dezlocuit în fiecare zi. Dudu nu citea ziarul, nu iubea, nu vorbea de politică, nu plângea niciodată pe umărul nimănui. Săpa şi-atât! şi era cel mai căutat pentru că nu punea întrebări idioate, lua cât îi dădeai şi-ţi făcea treaba repede. STAS de-adâncă, doi jumate pe unu’ douăzeci, muchie dreaptă, trasă la aţă nu alta!

Se anunţa o dimineaţă veselă şi plină de soare astăzi în cimitir. Dudu bătuse palma cu-n barosan încheiat la costum de firmă, să-i meşterească un dreptunghi până la prânz, când ajunge cu obiectu’ de la conservator. În limbaj de cazma, conservatorul era locul unde laşi mortul să se obişnuiască cu starea de rece…

Pe la mijlocul trebii, Dudu-şi împinse curu-n buza gropii simţind neapărat o sete de ţigară. Două ciori fandosite găinăţau feeric pe muşuroiul proaspăt de pământ scos la suprafaţă. Ceva mai încolo, o siluetă mulată-n negru, aşeza tăcută un incendiar buchet de trandafiri….

Dudu se căscă ocular cu greu printre straturile opulente de fum ce-i ieşeau din gură. Mormântul avea o piele fină, de marmură cu inserţii roşiatice şi nişte unghiuri perfecte în care şi vântul parcă, se oprea cu respect. Silueta îngenunchease în faţa candelei aprinse, forţând ispititor doi sâni imenşi ce dădeau să iasă din carcera textilă.

Bărbatul luase-ntre picioare coada de lemn a lopeţii. El era aici, ea era acolo, nu-i despărţeau decât două cruci şi-un miros plăcut de tămâie. Fanteziile lui Dudu se-mpotmoliseră invariabil în timp la sora mai mică  a lu’ ta-su, o tanti cu posterior căzut şi îngrijitoare la ecarisaj. Dar acum era altceva! Acum avea pentru prima oară în faţa lui o doamnă!

Şi cum plângea! Groparul privea tâmp şi creierul îi saliva în cercuri concentrice. Plânsul acela i se părea cea mai excitantă imagine din viaţa lui! Mâna subţire, înmănuşată într-o catifea lungă, de abanos, se tampona cu o batistă de mătase în dreptul privirii. Cele câteva clipe au suspendat lui Dudu tot aerul şi i-au produs un val uriaş de erecţii succesive. Chimia momentului îl adusese la starea primară de fericire…

Dar silueta se ridică din plâns. Faptele întâmplau ceva cu repeziciune. Îl zărise! Dintr-o sacoşă, neagră cum altfel, apăru pe neaşteptate un pachet ambalat corespunzător pentru bogdaproste. Perechea de ciorapi, negri şi ei şi absolut interminabili, fu din două-trei segmente la marginea gropii. Bărbatul avea acum, la distanţă de-o răsuflare, unghiul perfect, abia mijit de sub rochiţa retezată brusc, al coapselor femeii.

Luaţi vă rog, de sufletul lui bărbată-miu. Şi el era tot aşa, cam de vârsta dumneavoastră. Luaţi, hai luaţi! şi mănuşa de catifea, cu dantele frumos arcuite de jur-împrejur, întinse pachetul şi lumânarea.

Lui Dudu-i înţepenise în acelaşi timp şi capul şi coada de lopată dintre picioare. Atâta frumuseţe şi gingăşie, atâta parfum în erotismul cel mai pur cu putinţă îi încremeniseră viaţa-n loc. Dădu mecanic să ia pachetul din catifeaua lungă dar ceva mai puternic, mai presus de înţelegerea lui, îl făcu să oprească-n palma imensă, vinovată în mare măsură de gropile crestate-n râpă, mâna din dantelă mică a femeii.

Dddd…..dumneavoastră doamnă, credeţi în dragoste la prima vedere?

{cristi}

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

2 comentarii pentru “Râpa cu dantele ©”