Qvo vadis?

E un adevăr elementar că e de preferat să-ţi trăieşti viaţa, decât să ţi-o iroseşti filozofând asupra ei. Şi totuşi, dacă asimilăm o viaţă cu o cursă, ar trebui să ştim unde e linia de sosire, ca efortul să aibă coerenţă şi totul să nu se transforme doar într-o agitaţie inutilă. Un fel de-a pune punctul pe „i”, de-a afirma că totul are un rost, o finalitate.

Nevoia asta umană de rost, de referinţă, împinge spiritul uman spre filozofie. Alte metode ca fetişizarea banului, punerea hedonismului drept cheie de boltă a existenţei (iar iubirea nu este decât o altă formă de hedonism – ca stare de dopaj endorfinic), sau întronarea „datoriei” ca valoare supremă, fără să se înţeleagă exact care e scopul ultim al „datoriei”, nu fac decât să evite problema. Un fel de alergare prin pădurea vieţii fiind legat la ochi.

Totul capătă sens doar dacă vizualizezi ţinta. Atunci mişcarea se împarte în progres, derivă sau bătut pasul pe loc (o formă mai benignă de derivă).

Religia, sub orice formă, nu e altceva decât un răspuns filozofic la întrebarea „Încotro?”. Răspunsul fiind „Înapoi la Creator”, viaţa fiind doar un stand de probă, o serie de teste pe care sufletul (individual îndeobşte) trebuie să le treacă, pentru ca la sfârşit să-şi primească răsplata bine-meritată (accederea în Paradis, reintegrarea în energia primordială, etc.).

De aceea sentimentul de tip religios este atât de tenace şi de profund ancorat în suflet. Conferă sens şi, poate chiar mai important, speranţă individuală. Prin credinţa religioasă neantul este învins psihologic (sau cel puţin izbânda e posibilă).

Alte soluţii propun un destin comun al întregii specii umane. Ţinta nu este individuală, ci colectivă, iar răsplata este virtualizată undeva în viitor. Cam orice ideologie politică pe asta se bazează.

Tot acest gen de logică are şi progresul ştiinţific. Scopul este un om superior, care va evolua ca rezultat al eforturilor şi strădaniilor generaţiilor care l-au precedat. Este o victorie prin urmaşi. Neantul poate că ne va înghiţi pe fiecare, dar vom răzbi prin descendenţi care tind către apoteoză.

Acest scop necesită mai mult curaj, pentru că presupune sacrificiu de sine. O generaţie nu este decât o treaptă către viitor şi nu există nici o promisiune individuală concretă, decât respectul semenilor (atâta cât este). SF-ul a sesizat lipsa de recompensare a acestei căi şi ne propune să ne construim singuri Paradisul. În Avatar există acea conştiinţă colectivă ca summum a tuturor experienţelor înaintaşilor. Momentul morţii fizice nu este decât un download în memoria speciei. Poate ştiinţa să realizeze aşa ceva? De promis, sigur poate s-o promită!

Practic, avem trei variante mari şi late de filozofie de viaţă: Prima declară că „Ce-i în mână nu-i minciună” care declară viaţa ca un joc în care ”everything goes”. A doua statuează că există un creator deasupra noastră, iar a treia susţine lungul drum al evoluţiei umane către destinul speciei. Ultima variantă ne pune pe noi înşine, ca întreg, pe postură de voinţă divină care buchiseşte cum să-şi înfăptuiască propria Creaţie.

Recunosc faptul că eu am ales această ultimă variantă, mai ales că, la scara evoluţiei umane, este destulă vreme şi pentru hedonism. Ca prunci pe calea către viitor, avem dreptul la joacă şi la nazuri. Doar să nu uităm care ne e drumul şi să nu ne rătăcim prin păduri, c-atunci ne papă lupul!

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

7 Responses to “Qvo vadis?”