Proteza ©

Dreptatea, binele sau răul, sunt lucruri relative şi convenţionale. Există la noi în creier, un fond de idei, idei care ne vor face mult rău dacă vom trăi un timp îndelungat. Mai bine să scurtăm acest timp. Vrea cineva astăzi să îmbătrânească? Să-şi caute, cu mâna altuia, dreptul de a trăi? Să respire în funcţie de buget?

Moşul nu înţelegea nimic din toate astea. Ultima amintire cu o viaţă cărnoasă şi suculentă, ultima amintire în viu a fost când, cineva, care spunea că-i e rudă, l-a întrebat cui vrea să lase el, tataia, apartamentul? Că-i păcat să-şi târşie umbletul hodorogit prin atâţia metri pătraţi. Mai bine, uite că tocmai s-a deschis, n-ar vrea el,(ca să nu stea singur), la azil, unde e de păpică cum făcea mamaia odată şi nişte fete frumoase îl spală şi-l piaptănă şi are televizor şi duminica prăjitură? Da’ io n-am asta…, n-am cu ce să mănânc tată, io am lipsă, şi capul de locuitor, albit şi bun de retezat, apucă de trase buza care-i bălăngănea la vorbire. O pereche de gingii serioase, în etate, zâmbeau grozave, ca-ntr-un tablou de Picasso. Nu-i nimic, plescăi ruda, matale ai nevoie de proteză, atâta tot. Noi aicea discutăm de casă, ca-să, pricepi dumneata? Dar moşul trăgea cu înverşunare de buză, şi localiza cu unghia descompusă, ce-l durea pe el mai tare şi mai tare. Io n-am cu ce tată, asta e, n-am cu ce…

Ruda opri darabana degetelor pe colţul mesei şi luă la smuls gazonul roşcat ce-i înconjura instrumentul vorbirii. Bre, uite, dacă eşti cuminte şi semnezi ce-ţi dau eu acuma, îţi promit că te fac cu o gură plină de dinţi. Da ,da, te duc la un specialist, mână sigură, nu dai bre matale nimic, ce naiba, ăsta e un cadou, înţelegi, gra-tis! Atâta, semnezi şi de mâine ai să rozi şi osu’ de la cotlet nu doar cărniţa. Moşul clipea uşor lăcrimat, din singurul ochi prin care mai zărea lumea în mişcare. Pe celălalt îl purta deschis dar îl purta degeaba.
Nu c
ăra după el decât întuneric…
Dar domnu’
ăsta părea de treabă. Şi-apoi tare i-ar fi plăcut să mai simtă din nou gustul mâncării. Să mestece! Pentru aşa ceva semna orice hârtie! Mai ales că totul era pe gratis!

Runda de negocieri luând sfârşit, aşa-zisa rudă se grăbi să-şi strângă mapa de lucru. Îşi mai verifică odată, mulţumit, contractele, cu cele două babe de dimineaţă şi moşu ăsta, recolta în domeniul locativ părea chiar reuşită. Şi diseară, era posibil să mai pice o băbăciune, cu casă taman în centrul oraşului. Splendid!
Auzi, auzi, măi băiete, io n-am asta…, n-am cu ce să mă…, adică unde fac io asta? Şi degetele îngroşate de piele, rânjeau precipitat peştera dintre buze. Uite bre, ai aici o carte de vizită. A mea. Jos de tot, vezi scrisu’ ăla mărunţel? Acolo e un număr. Aşa. Dai mata un telefon la număru’ ăsta şi stabilim ce şi cum. Dar nu mai târziu de ora 17. Pricepi? Şapteşpe!


Când a trecut anul, moşul nu mai ştie... Nu mai ştie nici de ce l-au dat afară din casă fluturând ceva hârtii şi ştampile, nici când la azil, i-au spus nişte doamne cu coc şi murdare de negru la ochi, că pensia lui e prea mică să-l poată recomanda înăuntru. Ştie doar că, atunci când suna la numărul cel mărunţel, o voce tânără, de fată cu şcoală, îi răspundea în nişte vorbe de neînţeles pentru el. NUMĂRUL FORMAT NU ESTE ALOCAT. Alocat? Ce-o fi fost asta, moşul nu era în stare să desluşească. A mai întrebat el, în stânga şi-n dreapta, dar cu timpul a uitat şi ce întrebare să pună… Cartonul ăla mititel şi frumos tipărit, îl avea însă în buzunarul de la piept şi-l păstra cu sfinţenie. A mai pătimit din cauza lui şi altele...

*****

L-au dovedit cu pumnii şi picioarele doi tineri şi l-au scuipat, când i-a întrebat care-i locu’ unde-ţi pune dinţi de cartonu’ ăsta? Dinţi îţi trebuie ţie ai, boşorogule!  ‘raţi ai dracu’ de pensionari că nu mai muriţi odată! Şi vă ducem noi, ăştia tineri în cârcă, şi voi frecaţi luleaua, nani, papa bun, pensioara vine, ce vă pasă? Păi noi mai apucăm bre, vreo pensie?
Zi, te doare undeva c
ă io îţi plătesc lingura de ciorbă din farfurie? Păi nu te doare, că tu o ai asigurată, da’ io nu ştiu ce mănânc mâine! Ca pe coasă trebuie să fiţi bătuţi. Numa-n gură! Şi l-au bătut, cu respect, cu obidă, ce mai contează

Altă dată, o doamnă cu ochi blânzi şi pantofi cu toc ascuţit, l-a luat la dânsa acasă, mă rog nu era chiar la ea acasă, era mai mult o chestie care se chema fundaţie şi i-a dat o supă caldă şi bună, tare bună, cu găluşte, dar moşul n-a putut la găluşte să mestece cu folos, că erau cam tari şi amare la gust, în rest bună, tare bună supa! Şi i-au dat şi o cameră, cu două paturi, dar patul lui era deasupra şi moşul într-un târziu a renunţat la căţărat, aşa că şi-a pus pătura, pătură ca-n armată, groasă şi aspră, pe jos şi s-a odihnit de minune. După vreo două zile, doamna ceea, cu ochi blânzi, l-a întrebat de bani, că aicea nu-i hotel şi că să le dea lor dreptul la pensia lui, că ei ştiu mai bine ce să facă cu ea. Dar tataia n-a vrut să mai adauge încă un carton frumos colorat la cel din buzunar. Şi s-a fost dus…

Noi, uneori facem aici pe pământ, contrariul a ceea ce fac de obicei toţi inventatorii. Noi căutăm secretul scurtării vieţii omului, în timp ce ei caută mijlocul de prelungire a acesteia.

Căznit şi mâncat de oboseală, moşul îşi oprise paşii în curtea unei biserici. Două săptămâni bătute pe muchie, l-au văzut părintele şi dascălul, cum se înghesuia seară de seară, într-un colţ, la intrare, sub masa de unde se vindeau lumânări. Măi omule, n-am cum să te ţin mereu aici, înţelege-mă şi pe mine, i-ar fi zis eparhul. N-ai casă, n-ai copii, n-ai pe cineva apropiat să te ia la el? Moşul, ruşinat, pupa în disperare mâna ieşită din sutană şi bălăbănea cu capul de la stânga la dreapta… Bag seama că nici dinţi nu prea ai mata. Cum mănânci? Ia vino cu mine… Şi din încăperile tainice, de rugăciune şi smerită cucernie, părintele deschise un cufăr mare, cu capac de fier, ca o comoară de la începutul lumilor… Ia vezi matale, asta te-ajută cumva? Şi de undeva de dedesubt, învelită într-o cârpă moale de bumbac, preotul îi întinse o PROTEZĂ. Moşului îi tresări inima ca apucată. Smulse pofticios proteza şi o apăsă la piept cu putere.
S
ă n-ai grijă, că am mai curăţat-o eu, e de la un biet creştin răposat acum ceva vreme… Pesemne că i-a scăpat din gură, pe scări, când l-au scos din biserică. Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ierte, că mare e mila Ta Doamne, şi cum ştii Tu să ajuţi şi pe cel care n-are şi pe cel care are, cu milostivenie şi dreaptă credinţă. Şi Sfinţia-sa îşi făcu cu adânca evlavie de trei ori semnul crucii… Moşul în schimb se teleportase. Pentru el, Raiul tot, era acolo, în legătura moale de cârpă, strânsă la piept. E drept şi că răposatul proprietar, era mai ascuţit la bărbie şi că proteza intra destul de greu, dar moşul jubila şi o lumină de sărbătoare continuă îi juca pe chip. Avea dinţi! Dinţii lui, numai ai lui, albi, frumoşi ca un fel de nestemate, cu care se simţea viu şi tânăr!


După câteva zile, l-au găsit în faţa bisericii, fericit, cu o oglindă în mână şi aproape ţeapăn. Probabil că fusese nerăbdător să-şi arate şi pe cealaltă lume PROTEZA.
Cu tot cu zâmbe
t…

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

4 comentarii pentru “Proteza ©”