Copacii noştri-s plini de scroafe ©

Anii. Ce sunt ei altceva decât nişte sâni descoperiţi, care-atârnă bătrâni? Care ne urâţesc, care ne dezumanizează.

Cine suntem noi, cei care ne purtăm astfel, anii? Cumva o ţară cu susul în jos? O patrie de lilieci?

Am ajuns să mă întreb dacă nu sunt şi eu un mârlan. Printre cunoştinţele mele se află mârlani, prin familie, dacă-mi arunc o privire îi regăsesc cu siguranţă, am foarte mulţi vecini, în blocul mârlănesc în care stau, pe care sincer nu aş vrea să-i mai am, ei, mârlanii, mă batjocoresc în fiecare lună când îmi iau tot răsăritul de soare din ochi ca să-mi dea…, ştiţi voi ce, şi-atunci eu, da, eu, de ce n-aş fi tot ca ei?

Un mertean, o ţoapă tupeistă, un gherţoi rânjit cu jmecherie languroasă, când e vorba de ban, şi profund eliberator de flegmă când se pune problema educării.

Acest flit de om nu este însă o erupţie spontană a materiei. Nu. El a fost conceput cu migală, în atelierele hărniciei, care ne-au sufocat bucuria împerecherii a doi neuroni într-o sinapsă rezonabilă.

Între cele două războaie mondiale chiar exista efervescenţă, cafenelele erau literare şi parfumau cu boema lor siguranţa, dacă nu certitudinea unui început de civilizaţie. Existau pe atunci celebrităţi, unii îi numeau chiar genii şi erau mulţi şi se plimbau şi se comportau la fel ca nişte oameni normali, considerau popularitatea şi notorietatea pe care o aveau din plin, ceva efemer şi lucrau cu un profesionalism transformat în artă, la desăvârşire, nu-şi doreau altceva decât să intre în spiritul nostru cu un spaţiu intelectual care să ne ajute să putem fi şi altfel, mai buni, mai constructivi, să putem progresa.

Din păcate, anii n-au mai avut răbdare.

Războiul a crăpat planeta, a ucis spiritul şi a desfrânat toate umorile. A apărut omul-nou. Semianalfabet, îndoctrinat, un soi de robot-jupân care embrionase în bolşevismul pestilenţial, consumator de vodcă şi oploşise acum în atotputernica judeţeană de partid.

El, nu suporta efectul gândirii. Îl numea intelectualism, cu superioritatea boului, care neînţelegând că nu va putea fi niciodată altceva, se repede asupra celor mai frumoase flori şi le mestecă satisfăcut, pentru că poate! Aici s-a născut merteanul. Greoi în inteligenţă dar şef. Şi mai ales şef peste deştepţi. I-a plăcut mult, mult de tot asta şi nu s-a oprit din juisat până-n zilele noastre.

Toţi care-aveau şcoală îl înspăimântau, trebuiau exterminaţi, toţi care puneau lucrurile cap la cap logic, erau împotriva sistemului şi trebuiau să dispară! Ei au făcut carte pentru că nu au vrut să muncească! Acum să muncească până le iese cartea din cap!

Odată muncile isprăvite, prin locuri unde creierul se putea nivela cu simţ de răspundere, cum ar fi ocna, sau la canal, sau în mină, trebuia să ceri reabilitarea. Nu oricum şi nu oricui. În genunchi, cu lacrimi, cu angajamente că n-ai să mai fii intelectual în viaţa ta, că nu-ţi mai doreşti vreodată asta, şi că eşti dispus să faci orice pentru ca secretarul de partid şi implicit toţi ceilalţi tovarăşi, să te primească înapoi în viaţa ta, pe care tot ei ţi-o furaseră, înapoi în societatea care acum era altfel şi avea grijă de fiecare.

Ai fost un reacţionar şi îmbuibat de profesor universitar înainte?, ei bine te califici şi poţi să cureţi fără problemă, nişte closete pe zi, profesai ca doctor şi unelteai prin discuţii subversive împotriva regimului?, na că s-a nimerit tocmai bine, să avem nevoie la văruit pomi pe aleile noilor oraşe ale patriei. Şi dacă te dovedeşti a fi un element destoinic, de nădejde, s-ar putea într-o zi, să te lăsăm să ne ridici chiar tu gunoiul!

De ce v-am povestit toate astea, de ce vi le-am adus aminte?

Ia priviţi voi în jur? Seamănă? Mai contează vreun milimetru de frunte în plus, anii ăia mulţi şi grei de şcoală pe care i-ai făcut, te-ajută la ceva?

Ai peste tine, în majoritatea ierarhiilor, nişte mârlani graşi sau nişte ţoape năclăite-n parfumuri scumpe, dar atât de îngălaţi şi îngălate.

Dacă zici că nu, înseamnă că ai schimbat ţara la timp şi nu pot decât să te felicit! De ce e ţara ta şi a mea şi a lui şi a noastră, făcută poştă de peste 20 de ani? Poate că, din cauza numărului tot mai mare de porci pe cap de locuitor? Mai poţi deosebi, binele de rău, când ai 24 de ore îndreptat spre tine, un rât imens, flămând şi puturos de nesimţire?

Când tu nu mai mănânci de mult din farfurie ci din troacă, pentru că te-au amestecat printre ei şi ţi-au transformat obrazul în şorici gros?

Te-a surprins vreodată faptul că tu, în somn, nu mai respiri ci grohăi?

S-au suit scroafele-n copac şi ne-au amenajat România ca o mare porcărie! Din păcate noi ne bem furadanul iar ei vor da o lege prin care să scoată din calendar IGNATUL…

Şi ce ştim noi să facem cel mai bine? Păi să facem în continuare pe morţii. Cine o să-şi dea seama, la următorul recensământ, dacă avem două sau patru picioare?

Cristian Oprea

No comments yet... Be the first to leave a reply!