Povestea înţeleptului rătăcitor II.

~ citeşte prima parte ~
~ partea a II-a ~

Într-un loc, a fost rugat de niște copii să le spună povești, iar el a zâmbit, s-a așezat și-a început să istorisească. Și-a povestit, și-a tot povestit, fără încetare. Copii adormeau și se trezeau, mergeau la școală și se-ntorceau, iar el tot povestea încontinuu. Imaginea bătrânului care spune povești devenise atât de banală, încât tot mai puțini copii se întorceau să-i asculte poveștile. Gândeau, pesemne, că știu deja destule povești, sau că vor putea merge oricând acolo, dacă le venea pofta. După o vreme, din toți copii n-a mai rămas decât o fetiță, numită-n sat Sheherezada. Aceasta l-a ascultat fascinată, apoi, într-o zi, s-a ridicat, s-a apropiat de el și la sărutat pe creștet pe înțelept.

– Aş mai sta să te-ascult, uncheșule, dar mâine mă mărit! i-a zis fata.

Abia atunci a realizat înțeleptul că fata crescuse și se făcuse o fecioară de-o răpitoare frumusețe. I-a urat mult noroc, sperând că toate acele povești o s-o ajute cumva, în viață.

Apoi, fiindcă nu mai rămăsese nimeni să-l asculte, s-a ridicat și-a plecat mai departe.

Cât timp a trecut, nimeni nu știe, pentru că istoria acelor vremuri vechi e adesea tare încurcată. Poate că omul acela încă umblă prin lume, sau poate că stă pitit în vreo văgăună, chibzuind îndelung la o întrebare mai dificilă.

Totuși, există o poveste care spune că-ntr-o zi, după ce răspunsese la mai multe întrebări decât își pusese omenirea vreodată și aflase câte-n lună și-n stele, și-a pus o întrebare care l-a descumpănit.

„La ce folosesc toate astea?”

Se zice c-atunci a tăcut și că o lacrimă i-a brăzdat obrazul peste care trecuseră milenii. S-a suit pe-un vârf de munte și l-a chemat pe zeu. Zeul a venit greu și înțeleptul s-a speriat când l-a văzut. Îmbătrânise înspăimântător și-abia mai avea putere să se miște. A venit Zeul și s-a așezat lângă el, cu gesturi obosite.

– Păi, nu sunteți nemuritori, voi zeii?

– Suntem, dar asta nu-nseamnă că nu îmbătrânim! Îți spun un secret. Cu cât oamenii uită de noi, cu atât îmbătrânim. Au și zeii blestemele lor și-n cer este o peșteră imensă, plină cu zei uitați. Sunt atât de îmbătrâniți și neputincioși, că nici nu se mai mișcă și le-au crescut copaci din trupuri. Acolo aș fi ajuns și eu, pentru că nimeni în afară de tine nu mai știe de mine. Ești ultimul om care-mi mai știe numele. Ultimul care nu m-a uitat!

Înțeleptul a rămas mut de uimire. Știa atât de multe și încă erau lucruri care-l mirau și încă atâtea de aflat.

– Ei, ai aflat tot ce se poate ști pe lume? îl întrebă zeul.

– Nu și-acuma știu că nici nu voi putea ști vreodată tot. Îmi cer iertare pentru nesăbuința mea!

– Nimeni, nici măcar zeii nu știu totul! Cum ar fi o lume fără taine și fără întrebări? O lume fără secrete… De aceea, oricât ai trăi, tot nu-ți folosește la nimic. Mai bine cauți în jur la semenii tăi ca să-ți împlinești viața, atâta câtă este, alături de ei! Voi, oamenii aveți copii, iar ei preiau întrebările voastre, le mai pun și pe-ale lor și se străduie să răspundă la câte pot. Pe restul le dau și ei mai departe, la copii lor. Așa e hărăzită lumea! Altfel, uite, ești la fel de singur ca și-un zeu uitat! Nu mai contează cât de înțelept ești și la câte întrebări ai aflat răspunsuri!

Zeul  avea dreptate și înțeleptul și-a pipăit locul de pe creștet în care fusese sărutat de fata aceea. Apoi, fără alte cuvinte, s-au ridicat amândoi și-au pornit împreună spre ceruri.

~ sfîrşit ~

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

2 comentarii pentru “Povestea înţeleptului rătăcitor II.”