Povestea înţeleptului rătăcitor I.

~ partea I ~

Se zice că-n vechime a existat un înțelept, renumit ca fiind cel mai învățat om din întreaga lui țară. Cu toate astea, el nu părea niciodată mulțumit de știința lui. De fiecare dată când cineva îl lăuda, el clătina din cap și ofta, spunând că ceea ce știe este ca un bob de lumină într-un ocean de întuneric. Un licurici față imensitatea cerului. Orice întrebare la care găsea răspuns ridica alte zece întrebări. Și ofta din ce în ce mai des, pe măsură ce simțea că-mbătrânește, pentru că-și dădea seama că nu va apuca să răspundă la toate întrebările lui. Își ridica ochii spre cer și privea așa clipe-n șir, deși nu zicea nimic.

Dar zeii auzeau strigătul lui mut și-ntr-o zi Zeul cel mare s-a săturat de reproșurile omului și i-a apărut în vis.

L-a întrebat de ce nu este mulțumit de viața lui. Ori nu este el înconjurat de frumusețe? Ori n-a dobândit faimă și glorie, ridicându-se mult peste semenii săi? Ce-i lipsește?

–  Îmi dau seama că voi, zeii, ați dăruit o viață prea scurtă oamenilor, așa că nu le-ajunge să afle secretele lumii și să-și potolească curiozitatea.

–  Așa crezi? Crezi că ne e teamă că oamenii ne-ar smulge secretele și ne-ar deveni egali? a zis zeul mânios. Uite, te blestem să n-ai odihnă până ce nu vei găsi răspuns la toate întrebările tale! a mai zis zeul, și-a dispărut, întorcându-se-n Olympul lui.

Înțeleptul a băgat de seamă din acel moment că nu mai îmbătrânește. S-a apucat atunci și mai cu sârg să studieze, începând să-i neglijeze pe ceilalți oameni. Oamenii veneau la el cu tot soiul de păsuri, dar întrebările lor erau lucruri banale. Le răspundea în doi peri, dindu-le indicații vagi și îndemnându-i să cugete și singuri, pentru că răspunsurile erau la îndemâna lor și să nu-i mai piardă lui vremea. Oamenii s-au mirat de nepolitețea lui și-au început să-l caute tot mai rar. De altfel, a băgat de seama că toți cei pe care-i știa au îmbătrânit și-au murit, unul câte unul. Tinerii care le luau locul veneau la el, îl întrebau câte ceva, dar, primind răspunsuri criptice și fiind și ei fugăriți, l-au declarat nebun și nu i-au mai trecut pragul. Ajunsese, după o vreme, să locuiască ca printre străini și să i se uite până și numele, deși locuia în aceeași casă. Ba, oamenii care-au băgat de seamă că nebunul nu îmbătrânește, l-au crezut un demon necurat și într-o zi l-au alungat din sat.

Asta l-a aprins de tot și și-a luat toiagul, hotărât să străbată lumea de la un cap la altul și să afle din ce în ce mai multe.

Povești din toată lumea spun despre-un om care-a trecut demult pe la ei, iscodindu-i despre toate cele, stând apoi să cugete și-apoi plecând mai departe. Odată se zice c-a stat zece ani cugetând sub un copac, fără apă și fără mâncare. Hainele se rupseseră pe el și umbla cu niște piei de animale, pe care le înlocuia din când în când.

Oamenii se străduiau să-i răspundă , să-i povestească, dar el nu era niciodată pe deplin mulțumit și pleca mai departe.

~ sfîrşitul primei părţi ~
~ citeşte continuarea poveştii aici ~

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

Zero comentarii deocamdata... Hai, prinde curaj!

Leave a Reply