Persona non grata

Ultimele două săptămâni m-am lăsat imersat total în prezent. Vorbesc de acel prezent imediat, de timp şi de loc. Eram în concediu pe-o insulă grecească şi nu-mi doream nimic altceva decât să fiu acolo, savurând cu o luciditate tăioasă fiecare moment.

Nu-mi trebuia nici o altă conexiune cu lumea, nici televizor, nici telefon, nici măcar Internet. Eram rupt de lume şi cu foarte puţine griji pe cap (ce mâncăm, ce mai bem şi la care plajă mai mergem azi). Bănuiesc c-aşa e sentimentul celui ajuns în Paradis. Iar odată ajuns pe plajă, nu pierdeam nici o clipă şi-mi puneam ochelarii şi labele, azvârlindu-mă-n mare, devenind un musafir al lui Neptun, fascinat de ciudata lui lume subacvatică.

Reintrarea în lume a fost brutală, chiar de la drumul de întoarcere. Aglomerări, cozi inexplicabile prin varii vămi, benzinării, taxe de autostradă şi, ca o încununare a reintrării în infernul cotidian, mesajele venite pe undele radio. Posturile româneşti de radio au fost primul avanpost al mioriticului, dar a fost de ajuns să-mi zbârlească toate firişoarele de păr din dotare. Am realizat că bucuria revederii amicilor e poluată de resemnarea reimpregnării cu lehamitea prea bine cunoscută.

Am mai realizat că-n jurul meu plutea un iz de întrebare: De ce?

De ce ţara asta a noastră nu poate fi decât anormală? De ce totul e atât de vâscos şi de complicat? De ce lucrurile simple şi clare lipsesc, fiind covârşite de arabescurile unui absurd fără de sfârşit. De ce trebuie eu să mă întorc în această lume?

România este o lume în care, paradoxal, până şi românii se simt străini.

Probabil nu toţi! Doar acei care mai au sufletul construit după coordonate normale: vertical, bine, frumos şi care consideră firesc orice lucru bine făcut. Cei de care-şi râd ceilalţi. Cei consideraţi naivi. Ageamii care încă mai speră că lucrurile se vor îndrepta.

Am din ce în ce mai acut sentimentul că ţara asta nu-i a acestor oameni. Ezit să-mi pun o întrebare care trebuie totuşi pusă: Câţi oameni adevăraţi mai sunt în ţara asta?

Câţi mai suntem?

Totul din jurul nostru pare a ne îndemna să ne luăm desaga şi s-o pornim aiurea prin lume, de parc-am asista la un soi nou de epurare. Nu etnică, nu rasială, ci una a bunului simţ. Cei cu bun simţ nu sunt doriţi aici! Să plece!

Dacă rămâi, eşti ca un doctor dintr-un spital de nebuni. Clatini din cap şi te lupţi să faci ceva să-i vindeci pe pacienţi, dar realizezi că sunt pur şi siplu prea mulţi şi că terapia e futilă. Mai mult! Citeşti în privirile lor oblice că spitalul e, de fapt, al lor şi că ei fac legea aici. Şi ştii! Ştii că va veni o zi când te vei privi în oglindă şi vei izbucni într-un acces de râs isteric şi absurd. O zi când te vor fi cucerit pe dinăuntru. O zi când nu vei mai putea face diferenţa între tine şi oricare din ei, iar pastilele acelea colorate vor fi devenit doar un ritual în care nimeni nu mai crede.

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

8 comentarii pentru “Persona non grata”