Păsări călătoare ©

Am fugit amândoi de adevăr
când ploua cu absurd dinspre mare,
Două umbre muşcând dintr-un măr
aşteptam să treacă păsări călătoare;

Mai apoi, căutându-ne mal,
doi copii, supăraţi cât o lume,
Am trimis către Viaţă, egal,
semnu’ acela, cu rele şi bune;

Ce mireasă furată e marea,
Pe ce insule reci ne-a lăsat,
S-aşezăm fiecare întrebarea
ca şi când o punea celălalt;

Azi, desculţi prin atâtea contraste,
cu o frică grozavă de ieri,
Câte ceruri să fie ale noastre,
Câte păsări să fie pe cer?

Doar că ele există mereu
şi se-ntorc ca şi cum ar fi Soare,
Între viaţa asta şi Dumnezeu
noi suntem iubito, păsări călătoare…

• Fotografia ce însoţeşte acest post în prima pagină este de aici.