Orez ©

 – O rezolvă tata, n-ai tu grije…

 Orezul este o plantă din familia gramineelor.

Tata îl iubeşte pă el, ca pă lumina ochilor. El, lumina ochilor, bagă 250 la oră, o joacă de Bentley ce gâţii mă-sii!, şi calcă peste doi creştini care treceau, de mână la 70 de ani, strada. Uşor, cine ştie cum, nevinovat desigur, bara din faţă suferă un rictus. Tata, o rezolvă pă ea, pă bară şi-şi scoate lumina ochilor de la întuneric…

Dăm cu orez de împlinire şi belşug. Cu tulpina dreaptă, cu frunze liniare, alungite şi cu spice mici.

 – O rezecţionăm complet şi gata!, spune domnu’ doctor, profesor-doctor şi ea leşină şi odată cu ea leşină şi el. Cancerul, devenit de un an membru cu drepturi depline în familie, urmează procedura de eliberare condiţionată. Cu tot cu organele ei genitale de care se ataşase. Domnul doctor, profesor-doctor, îl ia pe după umeri pe el, atât de fraged dus la altar şi-i arată cu mâna stângă ce are de făcut de-aici încolo cu mâna dreaptă…

Orezul se cultivă în terenuri umede.

Acum 15 ani, încă se mergea cu trenul. O rezidualitate de bun simţ popula şi copula compartimentat patria, pe drumul ei de fier. O rezervare la munte era ca o rezmeriţă fierbinte de însămânţare cu orice preţ.

Ea îmi spunea că e fericită. Ce fericită sunt cu tine!  Cefereul se-nclina încoace şi-ncolo după cum ea îmi atingea amigdalele cu limba. Tolănită-n sictir, locomotiva fonfăia la pas, neînţelegând de ce canicula se transportă. Pe peron oameni, peronu’ lat, jegos, ca o simeză de poale multicolore puse-n capu’ statului. Ne scoatem iubirea din tren şi iubirea iese greu că-i în valize şi valizele n-au roţi. Două cefe late cu dinţi de bazar, strămoşesc o strângere de mână contopind abdomene. Noi, bucuroşi, opăriţi de la drum între bucurii, la nici doi metri de kilometrul de ceafă. Apoi una din cefe scoate de la ceafă un bătac de baseball şi-o crapă-n două pe cealaltă. Sânge, sânge şi parfum de orhidee. Iubirea mea se parfuma cu parfum de orhidee. În zadar, sângele îi intrase prin piele în locul parfumului. Apoi poliţie, declaraţii, aşteptare, alte cefe şi mai late, greaţă. Atunci abia, am observat pe blugii ei albi, acolo jos de tot unde dragostea şi micţiunea stau bosumflate împreună, o bucăţică de creier. Şi-am fost fericit şi eu…

Orezăriile ne-nchid cercul.

O rezecare, o rezemare, o rezidare, o rezidenţă, o rezoluţie, o reziliere.

O rezultantă sufletească a războiului au fost poveştile pe timp de pace. Poveşti care au răsturnat sufletele şi zăcămintele de metal din ele. Bunicul meu a fost aviator. În flotila regală. Escadrila-i cu noroc, trage-n alţii nu ia foc! Raiduri de zi şi de noapte, misiuni îndeplinite, întoarceri la bază. Inspecţie, hangar, vine Măria-Sa! Măria-Sa Principele Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia. Un adolescent, un caş la gură, un curios şi-un îndrăgostit de motoare. Se oferă simbolic, din partea Coroanei, o piedică-n calea uitării. Un trofeu de zbor. Un fel de stâncă stilizată unde stă aşa, pe-o parte, un avion. Totul din fier, avionul şlefuit frumos, simplu, decent, onorabil. Adolescentul înmânează şi strânge mâini. Unul dintre piloţi, cu tuleiele rase regulamentar, în emoţia momentului scapă trofeul din mână. Pe piciorul Măriei-Sale. Aghiotanţi, agitaţie, aglomeraţie. Principele opreşte aglomeraţia cu un semn, se apleacă, ia trofeul de jos şi-l mai oferă odată, eroului. Eroul roşeşte. Măria-Sa îl bate pe umăr şi-i spune camaradereşte:  – Azi, voi aţi fost suveranii cerului.  Cel ce trebuie să se aplece sunt eu.

Tot azi, am cântărit trofeul bunicului. Bunicul nu mai are demult, rost de a mai fi pe lumea asta. Trofeul are în schimb, fix 5 kilograme…

Risotto. O rezista generaţia care vine, devenirii ei ca rezistenţă şi putere de a genera?

Eu văd un pian alb, cu coadă, care cântă într-una cocoţat pe un tir :

“ ai mei, ai mei, ai mei, ai mei
n-au avut habaaar,
cât de sus, cât de sus, cât de sus, cât de sus
pot eu să saaar… 

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

1 comentariu pentru “Orez ©”