Omul care l-a văzut pe dracu ©

Judecăţile bune provin din experienţă. Iar mare parte din experienţă ne vine din judecăţi proaste.

Pe fundul unei sticle de bere am întrezărit o poveste…
Povestea era în stare să mă bată violent pe umeri şi să se aşeze la masa mea, regurgitându-mi bucuroasă de cunoştiinţă.

–  Io sunt… Lasă, mai bine că nu ştii cine sunt! Şi mâna întinsă peste masă, tremură la loc în teacă.
– Lingi o bere cu mine ? Am aplecat din umeri.
Îmi dai voie?, plătesc, nu-i problemă… Am aplecat din stomac.
– Auzi pretenare, nu te cunosc, nu mã cunoşti ! Privirea i se umezise de la excesul etilic. Tu ştii de unde vin io acuma?

Nu ştiam… Şi ce vinovat trebuie că arătam la faţă de-a fost neapărat să-i suport continuarea răsuflării interogative!

Cu cine crezi tu, că m-am găsit io adineauri? Ia să te văd! Pe cine-am văzut io în carne şi oase? Zici?

Nu zic. Şi să-nnebunesc, da’ răspândirea individului peste mine nu m-ajuta deloc. În schimb duhoarea devenise irespirabilă. Simţeam o mare dorinţă să-nchid cartea cu poveşti şi să mă car înainte de prea-cucernica vomă.

– L-am văzut pă dracu’! Ete aşea ca pă tine şi-am stat şi de vorbă cu el! Ei?, mai dă-mă-n aia a mă-sii dacă poţi!

Puteam. Puteam să fiu deştept şi să-mi văd pe mai departe de poziţia verticală abia începută. Şi nu ştiu ce-am avut, spune-i prostie, poate o curiozitate căzută ca o cremă de ghete şi dată lustru pe creierul meu, habar n-am de ce dar am rămas la masă…

Povestea-şi luase deja altitudine, cu trei sute de vodcă în loc de sete şi-o bere alături.

– Ştiu că nu mă apreciezi, uneori nici eu, când mă uit la mine nu mă mai jenez…! Ce naibii să fac, am fost om odată. Profule-n sus, profule-n jos, elevu’ nu că moare de grija ta, că nu te respectă el directoru’ care-i pân-la urmă coleg cu tine-n cancelarie d-apăi o coardă de elev, canci respect, dă-l la cur respectu’, se pişe toţi pă tine, mă scuzi pretene, da’ asta e!

Incoerentă, povestea se cocoţase pe faţa murdară de masă, între noi şi ne făcea din fese.

Io am fost rău, am avut accident cu ebrietate multă, cu d-astea, volanu’ când pă stânga când pă dreapta, un copac îl mai vezi, al doilea îl fereşti, da’ al treilea? Bă, zi tu, al treilea n-ar trebui să te ferească el pă tine?!

Nu mai aveam bere-n sticlă demult, dar pluteam împreună cu interlocutorul meu, proaspăt naufragiaţi amândoi pe-o insulă de scuipat!

Jur, îţi jur să n-am parte la deces pă lumea asta, că atunci când am deschis ochii mi-a întins mâna o dihanie cu aripi! M-am speriat ca un căcăcios şi-am început să plâng…

“ Vai iubi, se poate?, a zis arătarea. Nu mai plânge dragul meu! Uite, pe mine mă cheamă Angela. Sunt trimisă de ştii tu cine, să te veghez şi să te preiau! “

Se băga în seamă sărăcia…

– Da’ de ce arăţi ca o fată mare?
“ Nu sunt nici fată nici băiat, iubitule! Noi acolo de unde venim n-avem parte de sex. “
Păi, n-ai zis că te cheamă Angela?
“Mă cheamă Angela şi am colegi mitici, costici, ioni… Nici nu contează cum ne cheamă, contează ce ştim să facem. Pentru că aici nu mă arăt la nimeni în afară de tine! Şi pentru că tu acum, ai să te-mbraci frumos şi o să vii cu mine. O să-l vedem pe tata!“

Îţi dai seama că am priceput aluzia. Îmi venise ceasu’, gata!, dacă mă vroia la el ăl bătrân! Am prins-o pe Angela asta de mână, mă rog de aripi deşi păreau, sincer îţi spun, cam vintage, şi-am început să ne înălţăm… Fâl, fâl, parcă se şi-nfiripase aşa ceva între noi, ţâţe, buci, mi s-a sculat şi mie, dacă mă-nţelegi…! Oi fi pus mâna!?, i-am vorbit murdar!?, tot ce ştiu e că m-am pomenit într-o cristelniţă cu apă clocotită, într-un fel de biserică, care nu era biserică…

Şi m-a luat de la călcâie c-o moleşală, am simţit că sufletu-mi iese pe gură din jegu’ ăsta de trup şi-apoi, uşurat de greutate am început şi eu să zbor. Eram împăcat, gagica se uşchise, aşa că mi-am luat bon de ordine şi m-am aşezat la coadă, în sala de triere a sufletelor.

Bă, şi n-o să-ţi vină să crezi, m-am pus pă meditat fratele meu!

Acuma, de ce să zic, curăţenie era şi nu prea. În schimb multă smirnă, tămâie, mă rog, cunoşti, tot tacâmu’. Or-ga-ni-za-re! De exemplu, pentru a evita aglomeraţia, un fraier, care-am înţeles mai târziu că era responsabil de sală, mai deschisese două ghişee.

Şi-a intrat bătrânu’…


Linişte ca de cavou, mult rece dar o privire caldă. N-am să-i uit, probabil cât voi mai mişuna primprejur, dacă nu şi după, barba! Albă, pieptănată-n jos şi aureola, aura lui dublă, triplă, mă rog…, care se-asorta perfect cu barba!

Noi, ce să mai…, suflete moarte aliniate-n picioare, gata de…

El ne-a parcurs mărimile sau micimile, după caz, de la unul la altul şi când a dat ochii cu mine a-ncruntat din sprâncene.

“ Da’ cu tine, ce-i aici? “

Mă şi cunoştea!, de unde gâtu’ mă-sii că doar nu mai fusesem pe-acolo niciodată?!

“ Te-am întrebat ce e cu tine aici? Ai venit până la poartă să te uiţi ca viţelul la ea? ’’
Atotputernice, ia de intră cu grijă-n epitete şi comparaţii! Ce, acuma că de-abia m-ai chemat la tine am devenit şi intimi?
“ Tu ştii cine sunt eu? ’’

Vocea i se lovea ca o furtună, cu manta, de pereţii mei interiori.

“ Eu sunt dumnezeul tău! “
– Şi ??

Mie chiar mi s-a părut de bun simţ să pun această întrebare deşi toţi morţii ăia de la coadă cred c-o mai mierliseră odată, de frică!

Imediat, două chestii uriaşe, m-au luat de guler şi m-au scos afară din rând. De la beregată-n sus, coliva-mi dăduse-n clocot!

“ Ce-ai făcut mă rătăcitule? Unde-i Angela? ’’

Vezi că moşu’ ţinea drăgan la foanfă…

– Da’ de ce mă-ntrebi tu pă mine asta!? M-ai angajat cumva să-ţi păsăresc înaripatele? Bravo!

Bă tăticu’, în ăştia egumenicii trebe să te izbeşti golăneşte! Că doar ce avea să se-ntâmple? Mă mai omoară odată?

“ Din ce aluat te-oi fi făcut eu pe tine, măi omule? ’’, zise dumnezeul meu. Cică şi-al tău şi-al lui şi-al ei…

– Da’ ce, tu m-ai făcut? M-a făcut mama! Şi cââât s-a mai chinuit săraca!
’’
Zi, unde-i Angela ? “
Nu zic!
“ Zi, că te omor! “

Şi să nu mă mişc de-aici dac-am mai deschis gura!  Iar s-a-ncruntat din sprâncene şi-a fãcut semn. Lângã mine a zburat instantaneu un sfânt taare frumos, ca de pe icoană, cu barbă neagră şi ochi albaştri. Stătea aşa…, în poziţie de drepţi, cu mâinile desfăcute şi cu capu-ntr-o parte…

’’Pe-ăsta, şi-a arătat spre mine, mi-l trimiţi înapoi! De-acuma am să mă ocup personal de toate chinurile lui! Ai auzit nenorocitule, moment în care eu l-am şi apucat de-un picior, o să vezi tu pe dracu’! “

Nu te mai obosesc cu amănunte, mi-am revenit subit cică dintr-un fel de comă, bineînţeles cu bocitoare, rude, plânsete, râsete, că unde-ai vrut să pleci derbedeule?, că noi ţi-am săpat şi groapa!, că ţi-am scris şi numele pe cruce!, în fine…, micile scârboşenii de care nu eşti niciodatã îndeajuns de scutit.

Pe scurt, de bucurie sau de întristare sau poate chiar de suspin, am doi ani deja de când mă regulez constant şi în profunzime cu acest viciu nemaipomenit, beţia! Un viciu rău dragul meu, dar extrem de necesar!

Mă îmbrăţişez cu stâlpii, mă cert cu ei atât ziua cât mai ales noaptea, râd toţi de mine, mai ales gardurile şi bordurile, când vreau să-mi aprind o ţigară mai mereu e cineva pe care nu-l văd, din rigolă şi care-mi suflă-n foc! D-astea…

Mă uitam la el, nu cu milă, da’ cu vezica plină de neputinţă.

Acu’ două ceasuri am fost la medic. Na, citeşte tu rezultatu-n josu’ foii.

Am citit numai neoplasm. Restul, ce importanţă mai avea…?

Ciroză, barosane!, mi-a aruncat povestea, ridicându-se cu tot cu masă de la masă. A avut dreptate ăl bătrân, de-acuma chiar că mă pregătesc să-l văd pă dracu ‘!

……. Azi pe la prânz, m-am oprit pe trotuar şi mi s-a părut extrem de familiară o figură care înainta foarte încet, împreună cu mai mulţi cunoscuţi.

Da’ mata nu eşti creştin-ortodox dom’le?, mă vopsi în expectoraţii un nene, rămas de la manifestaţii probabil, cu vocaţie…

Cred că da…., nu ştiu, sunt??, am bâiguit şi eu ceva moale-ntre buze.

Eşti pă dracu’!, s-a chircit el la mine, dând reflexiv cu scăfârlia încoace şi-ncolo. Păi dacă eşti, de ce nu scoţi din cap când trece mortu’??

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

5 Responses to “Omul care l-a văzut pe dracu ©”