Odată din niciodată ©

– Prostule, tu tânjeşti zi şi noapte după mine, aşa-i?

Prostului îi luase foc sângele. Dar îi luase Dumnezeu şi minţile şi vorba.

Fata-i zâmbea viclean, amestecându-se în sinea lui cu trupul, cu ochii, cu buzele şi mai ales cu ţâţele. Afurisitele ziceau ceva neauzit.

– Miros eu cumva a poamă de mă vrei, ai?

Prostul crăpase deja, de-atâta prostie! Îşi întorcea spre ea bărbia turtită şi-n cap un altceva, periculos, îl umplea de idei arzătoare…

– ‘ te-n cur de boşorog! Cu ce bre, cu ce?, şi râsul carnivor al fetei se bâţâi prin căuşul palmei, încoace şi-ncolo. Încolo şi-ncoace.

Moşul împinse pe gât o ţuică putredă şi-şi târî piciorul afară din crucea văzduhului. Fugea pe săturate de frica trecerii spre Dincolo. Şi se scăpa pe el de fiecare dată.

Curând, vremurile aveau să nu i se mai sprijine în oase.

Iada asta-i ieşise-n cale dintr-o cusătură tânără şi roşie de mac. I-ar fi dat puţa pe coji de nucă. Piersica aia mică avea multă bucurie-n ea şi mocneau acolo toate viciile pământului.

Ce dacă timpul e bătrân? Nebunia trebuie să fie tânără…

Fata-l ştia surd-bocnă aşa că i se strecură ca o apă de munte, codană, printre picioare şi-l apucă de fudulii.

– Blagosloveşte Doamne copaia de ouă şi ia-mi-o din cale să nu mă mai împiediiiic!!

Bătrânul, ca un tâmp respectabil, încremenise cu cele două fântâni de apă clocită la ochi.

Zgâtia tăiată-n ambră îl juca de mătărângă şi rânjea şi-l ameţea, pricepându-se de minune să-i scrântească mlaştina scorojită din nădragi.

Deodată, prostu’ ieşi din uluială cu mâna dreaptă.

Cu stânga de hultan poposi în cântătoarea fetei, oprindu-i suguşat fâlfâirea de buze. Ţăranii, înmârlăniţi de fericire, lăsară dracu’ cârciuma şi porniseră pe vine, de jur-împrejur, prinsorile.

– Gâţii ei de ploadă! Să-i fie cu-nvăţătură de minte! Haida moşule, înham-o la calu’ lu’ matale, în genunchi cu putoarea!!!

Moşu’ rămase cu gura căscată.

Fata ţipa bolborosit, ca şi cum ar fi avut tot capu’ sub apă. Dar setea lui se dovedi până la urmă o amintire mai puternică.

Avea în faţă o femeie-cascadă  pe care voia s-o bea proaspătă.

I-a sfâşiat bluza cu gingiile şi l-a durut al naibii de tare! Din subţiorile fragede şi-ncăpşunate scăpase  miros de iasomie. Frica îşi micţiona avântul mai jos.

Sânii crescuseră mari şi picurau untdelemn fierbinte, pe burtă.

Prostu’ i-a apucat hapsân, să-i ducă la gură. Îngerii fetei, ordonaţi descrescător, începură să cadă din cer. Pleoşc!, fleoşc!, bhea!

Dar zbenguiala se terminase deja.

Moşul scuipă între sfârcuri şi dădu brânci de lehamite. Gura satului rămase holbată.

Ceru’ o ţuică, mai mult aşa… ca să-şi verse nădufu’ după douăzeci de ani de muţenie.

– Cetania mamii ei de curvă! C-avea ţâţele pline numa’ cu muşcături…!

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

7 Responses to “Odată din niciodată ©”