Oceane de prejudecăţi

O viaţă întreagă înotăm într-un ocean de prejudecăţi. Atât de multe lucruri pe care ni le imaginăm ca fiind pline şi solide, nu sunt decât butaforie. Sunt convenţii, credinţe şi convingeri pe care lumea s-a învăţat să le ia de bune şi să-şi construiască existenţa în coordonatele lor.

Şi dacă nu-i aşa?

Dacă adevărurile pe care le ştim se dovedesc false?

Răspunsul cel mai des folosit este „Nu-i frumos ce-i frumos! E frumos ce-mi place mie!”. Suprema convingere este că credinţa bate realitatea. Lucrurile pe care le considerăm adevărate sunt mai reale, pentru noi, decât însăşi cruda realitate.

De ce?

În lipsă de-altceva, de alte argumente, pur şi simplu pentru c-aşa vrem!

Voinţa noastră poate fi un monstru înfiorător. Un monstru alăptat la renunţarea voluntară la uzul raţiunii.

Pe vremea când oamenii erau convinşi că pământul era plat şi că are o margine, să susţii sfericitatea te putea duce pe rug. Într-atât suntem de habotnici! Dacă cineva ne-arată butaforia propriilor noastre convingeri, ne astupăm ochii şi urechile şi slobozim monstrul asupra nefericitului mesager, care ne-a ridicat vălul de pe ochi.

Cele mai multe din problemele lumii nu sunt probleme reale, ci probleme de armonizare între cei care cred în „A” şi cei care cred în „B”. E foarte posibil ca adevărul să fie „C”, dar nici primii, nici ceilalţi, nu vor accepta asta. Ei nu caută adevărul! Ei caută doar o soluţie în care „A” să convieţuiască cu „B” (varianta bună) sau ca fiecare să-l nimicească pe celălalt (varianta mai uzitată). Pentru că nu căutarea adevărului este scopul, ci stabilirea antitezei. Dacă ai mei cred în „A”, cei care cred în „B” sunt duşmanii mei. Nu sunt oameni, ca şi mine ,ci nişte eretici care trebuie stârpiţi! Şi asta nu se aplică doar asupra convingerilor religioase, deşi acesta este exemplul cel mai la îndemână. Reţeta se aplică peste tot: în politică, în sport, în economie, în căsnicie…

Coconul acesta de prejudecăţi e ţesut atât de des în jurul oamenilor încât obturează orice altceva. Le conferă identitate, un cod moral, scop şi apartenenţă. Le induce misiune(de apărare a tradiţiilor). Le stabileşte calea de urmat. Totul este atât de bine închegat încât pare nu numai coerent, ci de-a dreptul capital. Este centura de siguranţă a unei vieţi. Aceasta este, pentru cei mai mulţi, realitatea. Realitatea lor!

Pentru majoritatea oamenilor, construirea unei asemenea realităţi virtuale este vitală. Cu mult, mult mai importantă decât orice adevăr suprem şi rece! E locul comun şi comod. Sânul lui Avram, în care-şi trăiesc viaţa. Adevăratul lor Paradis!

Iar cel care vine să zgâlţâie realitatea locurilor comune, şubrezind fundaţia şi ridicând vălul de pe ochi celor obişnuiţi cu întunericul, le face rău. Le strică busola! Le răpeşte destinul. Îi alungă din Paradis. Îi afectează atât de profund, încât sigur nu poate fi decât un agent provocator al „celorlalţi” – esenţa inamicului, ce-ntruchipează tot ce e mai rău.

Vai de cel care se-ncumetă să rostească că împăratul e gol, chiar dacă acesta s-ar putea să fie adevărul crud şi gol! E un adevăr care nu foloseşte! Un adevăr toxic!

Iar pentru cazuri de-astea, lumea are anticorpi, fie că se numesc ghilotină, rug, spânzurătoare, detenţie, linşaj, lapidare, sau altfel.

Mult mai multe resurse şi energie se consumă pentru stabilirea artificială a lui „A” sau a lui „B” şi pentru sistemul de apărare al respectivei convingeri, decât pentru căutarea adevărului real.

Dacă aş identifica o problemă primordială a lumii, asta ar fi!

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

9 Responses to “Oceane de prejudecăţi”