O frişcă de femeie ©

– Alooo! Aaalo! Auzi măi mamă, bună!, da’ la ce naiba să-ţi iau eu tort? Ziceam să te scot diseară-n oraş, la un local aşa… ca pentru noi, şi-am rezolvat problema! Pe-ormă m-am gândit şi la cheltuială, că mă costau lumânările mai mult ca tortu’…

Acesta era un telefon de la un bărbat. Al ei bărbatul… De douăzeci de ani cică se iubeau. Căzuse iubirea pe capul lor ca o frişcă de-aia, din tub, pe care n-o linge nici pisica!

Copii nu s-a simţit pregătită să-i facă şi-acum se bucura cu-nverşunare pentru că nici nu merita dobitocu’ ăsta copii! O rutină flocoasă, de ciobănesc mioritic, le lătra în fiecare dimineaţă la uşă.

Aveau cu ce trăi. Bine! Asta-i realitatea şi niciunul dintre ei nu vroia s-o schimbe. Pe ea tocmai ce o numiseră directoare la o şcoală de periferie. Manufactură de la inspectorat! Te promovează ca să scape de tine! Cică la fostul loc de muncă dăduse un cap în gură unui elev. Păi îl dăduse, că altfel îl primea!

Şi scandal, mocirlă, am să te scot afară din învăţământ, consiliu profesoral, angajamente, perioadă de penitenţă şi cu sforile trase, mai mult politic de barbată-su, uite că în sfârşit s-a găsit un loc şi pentru ea. Un loc? Printre păduchi laţi, sărăcii şi tot felul de alte etnii?!?

Ea care nu era numai profesoară. Era o Doamnă! Pentru că se-mbrăca întotdeauna în alb şi nu lăsa elevului prea multe grade de libertate. Ori – ori! Pentru că nu avea nici chef şi nici stare să cureţe jegul din educaţia nimănui. Impecabil sau te ia mama dracului!

Ehei, şi la ce bun toate astea? Au aruncat-o la mârlani! La hiene! Pentru că mârlanul este o hienă urbană…

În fiecare dimineaţă, din coşmarul de pe pat păşea în alt coşmar, pe pământ. Îşi pipăia bustul ca să se mai simtă femeie, să nu uite… Într-o viaţă de om trebuie să fie şi staţii. De acord! Important este dacă-n staţia ta mai opreşte cineva…

…Soneria anunţa cu o voce spartă, de tinichea, aceeaşi voce de ani de zile, că pauza mare a luat sfârşit. Copiii, multicolori ca nişte fluturi ce-şi păcăliseră raza de soare, se zbăteau vesel, în pâlnia strâmtă ce golea curtea şcolii spre intrare.

La a şasea, o tânără ce-şi folosise toată priceperea în machiaj ca să fie dirigintă, ţinea clasa-n picioare cu-n deget la gură. Din când în când, părea un liliac speriat ce se-atârnă curios de buza peşterii numai ca să vadă luna… Vine, vine!

– Atenţie clasă!

Doamna directoare, înmuiată într-un lapte cu foarte multe capse şi catarame, la o palmă şi două degete deasupra genunchiului, mătură din parfum şi atitudine cei 34 de fluturi adunaţi la insectarul catalogului.

– Bună dimineaţa, elevi!

– Bună dimineaţa, doamnă directoare!

– Ce-i asta, doamnă dirigintă? Am greşit şcoala? E clasă de surdo-muţi sau gimnaziu în mileniul trei? Nu vă dă STATU să mâncaţi lapte şi corn? Încă o dată: bună dimineaţa!

– BUNĂ DIMINEAŢA, doamnă directoare!

Un polistiren de deasupra cuierului, cu Eminescu tânăr, căzu speriat în vibraţia momentului.

– Acum parcă-parcă am auzit şi eu ceva. Staţi jos!

Şi-ncepură măsurătorile. Doamna directoare măsura clasa. Doamna dirigintă măsura pe doamna directoare. Copiii măsurau timpul. Şi timpul se-mpiedica în laserele verzi-căprui din ochii directoarei…

– Am primit informaţii că-n această clasă nu prea vă ţineţi de treabă. De ce?

– Dar nu… Diriginta se afla în pragul cel mai de jos al unei micţionări rapide. Laserele însă, îi cauterizaseră avântul.

– Acum vorbesc numai eu, doamna dirigintă! O să vină vremea să vorbiţi şi dumneavoastră. Întrebată!

Doamna directoare se arcuise metalic, din sprâncenele de la make-up.

– Tot felul de lucruri dubioase am auzit despre această clasă! Tiroida i se zbătea didactic. În şcoala mea nu se-ntâmplă lucruri dubioase! Clar?

Şi palma plesni, cu pielea ei albă de mănuşă bătută-n cristale swarovski, faţa de catedră comandată special pentru eveniment, la atelierul de croitorie din spatele şcolii, de mama celui mai bun elev din clasă.

– Tănase Ionel! Este acest elev astăzi printre noi?

– ‘zent! Un piticuţ uscăţiv, oacheş şi de etnie, zvâcni din pupitru ca o ciupercă după ploaie. Mâneca hainei se-ncăpăţâna să nu treacă de cot, deşi copilul o trăgea cu disperare. Era şi ea săraca, la a treia generaţie de-acuma şi obosise…

– Ce-i în capul tău domnule şcolar? Copiii-şi împărţeau chicotele unul celuilalt, având fiecare câte un alt răspuns pentru această întrebare.

– Linişte-n clasă! Răspunde elev! De ce taci? Sau credeai că n-o să se afle de toate porcăriile pe care le-ai făcut  pân-acuma?

– Doamnă directoare, dar el nu… Diriginta reuşise parţial să spargă gipsul din jurul limbii. Inutil însă. Mai trebuia…

– Dumneata doamnă, ar fi fost mai bine să intri acum în pământ de ruşine! Acest elev îşi face de cap sub ochii dumitale!

Directoarea aruncă primul tsunami care-i venea la îndemână.

– De fapt dacă mă uit aşa…, sunteţi şi cam tinerică ca să-nţelegeţi cum vine treaba cu pedagogia. Dumneata ştii c-acest elev fumează? Că a julit toţi pereţii din toalete cu obscenităţi îngrozitoare? Învăţate de-acasă probabil, de la mama şi tata, nu?

Copilul belise ochii tâmp, la cele două doamne. Urechile mici, erau din sfeclă. O lacrimă, mică şi ea, se oprise-n bărbie ca să-şi tragă răsuflarea.

– Dar băiatul ăsta nu e…

– Cum adică nu e, doamnă dirigintă? Dacă-i cocoloşim atâta, elevii nu ne mai ascultă doamnă! Respectul e o floare rară pe care trebuie s-o sădim noi, dascălii. Când nu putem     n-ar fi mai corect să ne cerem afară? Singuri! Să nu mai facem pe nebunii că ni s-au tăiat salariile? Elevii de tipul ăstuia, şi degetul ascuţit înţepã parcã în ochi toatã clasa, sunt o ruşine pentru învăţământ! O ruşine! Mi s-a spus că-şi bate colegii, că-njură în timpul orelor, că a fost prins copiind la toate testările, că umblă beat… Un elev în clasa a şasea să umble beat prin şcoală doamnă? Dar până unde vă închipuiţi dumneavoastră că se poate ajunge cu nesimţirea? Ar trebui să vă crape obrazul şi să nu mai daţi ochii cu mine!

Două degeţele, îşi ridicau timid tulpina din solul îngheţat de spaimă al clasei.

– Ce-i domnişorico? Avem cumva nelămuriri? Dacă mama ta acasă nu te-a-nvăţat buna cuviinţă, am să te-nvăţ eu! Faceţi ceva doamnă dirigintă! Lăsaţi un copil de clasa a şasea să mă-ntrerupă?

Un cap, numai funde şi codiţe, se iţise protector şi semeţ lângă colegul de bancă răstignit. Vocea de canar în colivie fluieră ceva şoptit.

– Eu am vrut să vă spun doamna directoare că colegu’ meu nu e ăla de care-aţi zis dumneavoastră urât. Ăla e altu’…

– Aşa e! Nu e el! Nu e! Copiii răsturnaseră clasa în capul doamnei directoare. Un vacarm fălcos se descleştase de-ţi ţiuiau urechile. Albul total, profesoral în tendinţe, făcu primul pas înapoi. O forţă necunoscută, neînvăţată în niciun manual, împingea parcă răzbunarea către catedră.

Diriginta, redevenită cadru didactic, apucă nemilos catalogul. Ca pe-un satâr…

– Noi avem în această clasă, care este cea mai bună dintre clasele de-a şasea, sublinierea cu cea mai bună clasă îi umpluse doamnei diriginte tot corpul cu o satisfacţie profesională juisată prelung, avem deci, doi copii cu acelaşi nume. Dumneavoastră doamnă, îl ţineţi în picioare pe Tănase M. Ionel. Cel despre care am avut onoarea, chestia cu onoarea chiar o umplu  de plãcere, să ne faceţi vorbire până acum este Tănase N. Ionel! Căruia chiar dumneavoastră, i-aţi semnat exmatricularea acum o săptămână!

Fusese lovitura finală! Directoarea se topise. Era doar un var împrăştiat pe pereţi. Copiii râdeau fără să se mai ferească. Doamna lor dirigintă părea un munte.

Elevul umilit, batjocorit şi ţinut o oră-n picioare îşi descoperise în piept inima de leu.

– Şi să ştiţi că io am numa’  note mari şi că nu-mi bat colegii şi nu-i înjur că la noi acasă nu se vorbeşte cu prostii şi nu stric pereţii-n veceu cum ziceţi dumneavoastră că dacă mă prinde tata cu ţigarea mă şi pune s-o mănânc şi beau decât ceai îndulcit şi-am luat în toţi anii numa’ premiu-ntâi şi faţa de catedră a adus-o mama de la ea de la servici că ştia că azi o să veniţi să ne faceţi inspecţie…

– Gata Ionel, ajunge dragă! Dacă-ţi permite doamna directoare poţi să te şi aşezi. Îi permiteţi doamnă?

Deşi cam tinerică, doamna dirigintă ştia să aibă şi sarcasm. Asta până când învăţa cum e cu pedagogia… Dar directoarea îşi adună tot albul instituţional de zăpadă artificială, înainte de a se năpusti pe uşă ca o avalanşă…

– Astea-s lucruri irelevante! Procesul educaţional să se desfăşoare cu sudoare! Ai înţeles doamna dirigintă? Cu sudoare! Şi să mi-i ţii din scurt! Un elev în ziua de azi trebuie să ştie să facă de toate…

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

Zero comentarii deocamdata... Hai, prinde curaj!