Nişte oameni ©
4 noiembrie 2011 
7 Comentarii
Trăim o sală care nu are pereţi.
Nenumărate trepte duc, când într-un capăt al sălii, când în celălalt. Pe fiecare treaptă stau oameni.
Se uită plini de curiozitate în sus şi se apucă să sară ca peştii, căutând cu botul să prindă bancnota.
Cad înapoi obosiţi şi iar sar în sus.
Ĩntre timp, cu mâinile se caută reciproc prin buzunare.
Fiecare cotrobăie pe ascuns în hainele celui care-i stă în faţă şi în acelaşi timp este furat de cel care se află în spatele său.
Dar mai sunt nişte oameni.
Se îndeplinesc în munci grele, neînsemnate sau dispreţuite pentru ca noi, ăştilalţi, să putem beneficia.
Oamenii-SMURD care văd alţi oameni murind în fiecare zi, care desfac corpuri contorsionate din conserva teribilă a unei clipe, le şterg de sânge şi apoi încearcă să fie membri de familie, să crească copii şi să doarmă.
Mai cu seamă să doarmă…
Nişte oameni trebuie să sape şi în mină, să aibă o speranţă de viaţă mai redusă decât a noastră şi să tragă-n plămân toată resursa naturală a patriei.
Alţi oameni îşi pierd vederea monoton, în lumina artificială a unor condiţii de boală acumulate pe timpul serviciului. Pentru ca noi, ceilalţi, să ne putem folosi de deplasarea cu metroul lor, la serviciile noastre monotone.
Cineva trebuie să ne spele morţii, să îi îmbrace şi să ni-i pregătească pentru DRUM.
Altcineva ne ridică gunoiul, ne desfundă canalizările şi ne respiră mirosul pestilenţial.
Mai sunt oameni care se amestecă prin tot felu’ de temperaturi înalte, plăcut-sufocante, pentru a ne căli oţelul sau pentru a ne coace pâinea.
Există încă, oameni care fac de gardă, care-şi amestecă revelionu’ cu paştele şi crăciunul într-o ordinară numărătoare, pentru ca noi să ne putem exhiba fără griji, dopul de la şampanie.
Ĩn fiecare zi, cetăţeni necunoscuţi nouă, fac munci de care noi ne temem.Pompieri, salvamari, salvamontişti…
De obicei îi numim EROI, la ştirile de seară. Şi a doua zi îi uităm.
Uităm să-i oprim pentru o strângere de mână.
Poate că suntem nişte azvârliţi încontinuu dintr-un avion bombardat şi fără acei oameni care să ne împacheteze foarte bine paraşuta, nu ne-am găsi pe pământ, respiraţiile.
Credem că o meserie este mai importantă decât alta ?
Probabil că doar diferite.
Dac-am considera contribuţia tuturor prin muncă un angrenaj imens, roata mare a angrenajului ar putea funcţiona vreodată fără roata MICĂ ?
E posibil ca onoarea, mândria sau recunoştinţa să fi rămas doar nişte monumente ale naturii umane. Pe cale de dispariţie.
Nişte statui, nişte cărţi.
Dar eu aş vrea să le mulţumesc tuturor celor care au ales cele mai dificile şi respinse meserii.
Vă mulţumesc că nu v-aţi gândit încă să vă căutaţi altă muncă !
Eu unul, nu vă pot înlocui.
La naiba! Cred că încep să te iubesc după felul în care gândeşti
Uff! Merci.E chiar un sentiment placut!
Citind ce ai scris aici m-am dus cu gandul la urmatoarea chestie: oare cati dintre noi meritam viata relativ ok pe care o avem, masa calda de acasa si un dus fierbinte? Nu le avem pentru ca altcineva ne-a dat o sansa si nu pentru ca am merita intr-adevar?
A merita, devine in acest moment un verb speculativ.
Cristian, cata vreme o fiinta este capabila de respect nu are cum sa desconsidere pe ceilalti mai putin mangaiati de soarta, cei care fac munci grele sau ingrate. Pentru un dram de omenie si bunatate nu e nevoie decat de putin suflet, constiinta si sinceritate.
A multumi macar din cand in cand acestor mici rotite aduce o multumire uriasa si tie, dar si lor. Invariabil, zambetul lor plin de surprindere e cea mai buna rasplata.
Sonia,cata vreme o fiinta este capabila de respect ? Stim amandoi ca putem dezvolta subiectul in toate cele 4 dimensiuni.
Da, ai dreptate. Putem. Si tot asa putem gasi anomaliile din ” normalul” acesta. Pentru respect e nevoie de mai mult decat de o simpla capacitate.
Subiect delicat, intr-adevar.