Monumente și eroi

Treceam cu câteva zile în urmă, în tramvai fiind, pe lângă un micuț monument, plasat destul de discret în spatele Casei de cultură din oraș. Surprinzător, în jurul lui era adunat un pumn de oficialități și o grupă de soldați în uniforme de paradă. Unul dintre cei de-acolo citea un discurs de pe-o pagină ținută-n mână, iar la picioarele micuței statui fuseseră vrăfuite câteva jerbe cu cocarde tricolore.

Nici nu băgasem de seamă că acolo este un monument, așa c-am devenit curios și-am ciulit urechea la ce spuneau ceilalți oameni din tramvai. O voce sugera c-ar fi statuia unor aviatori francezi, sau așa ceva. Era 14 iulie, așa c-avea ceva sens, dar odată ce tramvaiul a alunecat indiferent mai departe și subiectul a fost uitat repede.

Pe-aici, deja m-am obișnuit să văd asemenea evenimente organizate strict la vreo ocazie oficială și doar dacă vreun potentat local își aduce aminte. N-am auzit vreodată, de la vreun vecin, amic sau de la vreun coleg de școală a copiilor de vreo depunere de jerbe pornită din altă parte decât de la primărie sau armată. Dacă se-ntâmplă să văd o adunare de oameni în jurul unei statui, în 9 cazuri din zece e vorba de unguri veniți de peste graniță cu autocarele. Iar al zecelea caz e precum cel de lângă statuia franceză unde nu găseai pe nimeni altcineva în afară cei obligați să fie acolo. Poate doar câțiva curioși care încetinesc pasul, întinzând gâturile, iar după câteva clipe pleacă mai departe. De ce-ar sta? Nu-i nici un accident ale cărui detalii macabre să poate fi povestite la șuete cu amicii și nici nu se dă nimic moca. Am o bănuială că nici la celebrele manifestări religioase sau politice la care se-nghesuie cioporul de lume, dacă nu s-ar da nimic, audiența ar scădea dramatic.

Ce spune asta despre noi?

Suntem atât de impregnați de cotidian încât istoria și viitorul nu mai încap în sfera noastră de interes. De aici lehamitea și lipsa de interes pentru orice chestie din care nu iese un folos imediat. Orice manifestație are obiective palpabile: salariul de săptămâna viitoare. Chestii abstracte, precum principii, omagii aduse înaintașilor și strategii de viitor nu au valoare.Decât dacă au consecințe directe asupra prezentului, ca în cazul unor alegeri. Decât dacă se trage un folos oarecare, concret, din acțiunea respectivă.

Colaborând cu o fundație care are ca scop îmbunătățirea situației romilor, am explicat savant unui vizator străin că principala cauză a diferenței de status dintre romi și restul populației este circuitul efort-răsplată. Dacă ceilalți sunt educați să prelungească circuitul, depunând eforturi pentru beneficii mai substanțiale situate mai departe în viitor, precum efortul de-a economisi bani pentru a-și cumpăra o casă sau o mașină, sau învățatul pentru a avea în viitor o meserie mai bună, la romi acest circuit trebuie să fie mult mai scurt. O răsplată viitoare este prea abstractă. Ei au nevoie de rezultate imediate: plata cash pentru ziua de muncă și alte asemenea. De aceea absenteismul școlar este mult mai mare în rândul romilor – copii trebuie, în viziunea, familiei și ai comunității, să contribuie la efortul asigurării vieții de zi cu zi. O viitoare meserie obținută la capătul unor ani de zile de învățământ este o investiție mult prea vagă. De aici și recursul la sustragerea obiectelor dorite – rezultatele sunt imediate, fără să fie nevoie de luni întregi de muncă și privațiuni pentru a pune banii deoparte pentru cumpărarea aceluiași obiect.

Ce vreau să spun cu asta?

Poate că, de fapt, ca mentalitate, noi românii nu suntem decât cu un pas sau doi în fața romilor. Ei reprezintă varianta extremă a aceluiași caz. Lipsa de preocupare pentru istorie sau pentru viitor, vădită prin alunecarea oricărei dezbateri spre bălăcăreală, este simptomul existenței trăită sub imperiul necesității imediate și pe coordonatele visceralului și-a impulsivității.

Priviți din afară, există tentația punerii semnului egalității între romi și restul românilor. Destui români plecați pe-afară recurg la aceleași metode ca și romii pentru a-și procura cele necesare, iar străinătatea nu stă să mai diferențieze nuanțele.

Evident, sunt multe, foarte multe exemple care să contrazică această concluzie. Sunt mulți oameni serioși, buni profesioniști și care-și trăiesc viața după principii morale sănătoase printre români. Însă evoluția generală pare că nu-i avantajează. Din păcate, tendința este de-a centrifuga aceste nuclee sănătoase spre periferia societății, ca și cum ar fi respinși de-un sistem imunitar social bazat pe manelism. Valorile, atâtea câte sunt, rareori ajung în centrul atenției. Știrile încep cu becalisme, cu răfuieli politicianiste și bârfe mondene, iar opțiunea exilului este, din ce în ce mai des, singura cale de afirmare a celor serioși și competenți.

Sau poate greșesc, iar în jurul meu se dă o veritabilă bătălie între cele două tabere, iar rezultatul este încă în balanță. Doar Oțelul a câștigat atât campionatul, cât și super-cupa, ca dovadă că profesionalismul poate învinge orgoliul și vanitatea care au acaparat Steaua. Chit că Dan Petrescu, după ce și-a demonstrat potențialul cu Unirea Urziceni a plecat din țară.

Măcinat de amintirea acelui monument despre care nu știam nimic, ieri m-am dus să-l cercetez mai îndeaproape. Căzuse din nou în uitare și anonimat, cu jerbele deja uscate și panglicile decolorate. Dând la o parte jerba depusă de PNL (primarul orașului este PNL-ist), am citit mențiunea laconică de pe plăcuța monumentului: „În amintirea eroilor francezi”. Care eroi francezi? Cam trist!

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

11 comentarii pentru “Monumente și eroi”