Modelul catalan de auto-determinare

Am fost şi eu curios să aflu cam în ce constă modelul Catalan de auto-determinare, invocat de Tokes. Două click-uri pe Google şi Wikipedia m-au lămurit. În primul rând, Catalonia e locuită de cam 7 milioane de locuitori, având în Barcelona o metropolă care rivalizează cu Madridul. Catalonia are un parlament de sine stătător şi un guvern local, dar nu are autonomie bugetară. Nu colectează nici o taxă şi nici un impozit. Toţi banii necesari funcţionării autorităţilor locale vin de la bugetul central, gestionat de guvernul de la Madrid.

De altfel, situaţia Cataloniei e departe de-a fi clară, existând un proces de stabilire a limitelor auto-determinării, aflat în continuă desfăşurare. Sunt voci care cer independenţa totală a provinciei, dar sunt minoritare. Constituţia Spaniei proclamă şi ea statul naţional unitar, dar precizează dreptul la auto-determinare al regiunilor şi „naţiunilor”, fără a preciza care sunt aceste naţiuni. Catalanii ţin să fie priviţi ca o naţiune, având o limbă proprie şi obiceiuri culturale distincte.

Situaţia este complicată de structura socială, Barcelona atrăgând masiv muncitori din alte părţi ale Spaniei şi din străinătate. Aceşti muncitori vorbesc spaniola şi sunt adepţii unei Spanii unite, auto-determinarea fiind mai mult apanajul păturilor mijlocii şi superioare a societăţii, dar care sunt  inferioare numericeşte. Pe de altă parte, nemulţumirile legate de situaţia actuală a Spaniei radicalizează forţele separatiste, mai ales tineretul, care vede în independenţa catalană o soluţie, un stindard şi o misiune.

Chiar şi aşa, există analişti ce susţin că o Catalonie independentă n-ar fi viabilă economic şi atrag atenţia asupra unor dezechilibre macro-economice ce pot declanşa crize. Alte ţări europene sunt îngrijorate că precedentul catalan ar dezlănţui o serie de revendicări dintre cele mai ciudate, printre care cea a independenţei basce sau a Navarrei, care are regiuni istorice ce fac parte actualmente din Franţa. Se întreabă mulţi, şi pe bună dreptate, ce sens au toate aceste discuţii în contextul integrării europene din ce în ce mai adânci.

Celelalte două exemple de regiuni europene care marşează pe ideea unei cât mai depline auto-determinări sunt Scoţia şi Flandra, cu inerentele răbufniri de orgoliu local aferente perioadelor electorale.

Una peste alta, nu văd cum s-ar putea aplica principiile catalane la Covasna şi Harghita. Cei mai puţin de 600.000 de locuitori nu pot susţine viabil un parlament, un guvern local şi-o economie de sine stătătoare. Sunt diferenţe mari, atât de ordin demografic, economic şi istoric între regiunile europene amintite şi ţinutul secuiesc.

Oricum, o discuţie/dezbatere pe tema asta nu-i deloc ilegală sau inoportună. Secuii sunt locuitori cu aceleaşi drepturi ca oricare alţii. Nimeni nu le poate contesta tradiţiile şi istoria pe aceste meleaguri. Chiar nu înţeleg iritarea unor conaţionali care se consideră ameninţaţi de ideea unei autonomii regionale. Orice dezbatere aduce idei noi şi argumente pro şi contra, din care să reiasă mai limpede ce e bun şi ce nu prea funcţionează corect.

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

Zero comentarii deocamdata... Hai, prinde curaj!

Leave a Reply