Mioriticul în balanţă

Stăteam deunăzi de vorbă cu un tânăr foarte capabil, care mi-a comunicat decizia lui de-a pleca definitiv din ţară, deşi aici este manager de proiect şi lucrează pe bani serioşi (europeni). Ca unul care-a trăit o (scurtă) vreme pe-afară şi care abia a aşteptat să-şi revadă prietenii, am încercat să-l conving că a trăi bine, calitatea vieţii cum ar veni, nu rezultă neapărat din mărimea salariului. Stres este şi aici şi afară, probleme au şi unii şi alţii şi, ziceam eu, dac-ai sta să măsori setea de viaţă şi sentimentul de împlinire umană, ai avea chiar surpriza ca la noi rezultatele să fie mai pozitive.

El însă susţinea că aici e tărâmul bunului plac al celor de la putere şi niciodată nu poţi avea vreo garanţie. Lucrurile nu numai că stau strâmb, ci sunt intenţionat programate să fie aşa, pentru că mai nimeni în ţara asta, şi cu atât mai mult cel de ”sus”, n-are de gând să joace vreodată după reguli. Cam asta este şi diferenţa esenţială dintre plaiul mioritic şi-o civilizaţie occidentală. Acolo domneşte legea şi ordinea, iar aici domneşte bunul plac. Facem ce facem mai degrabă pentru c-aşa vrea muşchii noştri, decât ca urmare a vreunei analize sau a vreunei planificări riguroase. Iar asta este semn, zicea el, de primitivism care nu se va vindeca cu una-cu două. Lua decizia de-a pleca nu numai pentru el, ci şi pentru urmaşii lui.

De atunci stau şi cuget la chestia asta. Am simţit de cum a zis-o că analiza lui conţine un adevăr fundamental. O fi de rău? Oare chiar o asemenea atitudine e apanajul unui primitivism social?

De acord că-n materie de eficienţă lăsăm mult de dorit. Lipsa de autodisciplină, că despre aşa ceva vorbim, ne face apatici şi delăsători. La urma urmei şi mâine e o zi, iar sentimentul unei ore sau al unei zile furate are o dulceaţă aparte. Oricine a chiulit măcar o oră de la şcoală a simţit intensitatea acestei senzaţii. Este, indubitabil, o beatitudine. Un sentiment paradiziac. Mai ales dacă, în rest, te mai şi învârţi cumva ca să nu trebuiască să faci foamea sau să stai cu mâna întinsă. Și-aici cred c-am surprins filonul filozofiei de viaţă mioritice.

Evident, peste tot sunt oameni şi oameni. Şi la noi sunt oameni serioşi, buni profesionişti pentru care albul e alb, iar negrul e negru. Însă, statistic vorbind, adepţii mioriticului ca stil de viaţă sunt mult mai mulţi, ceea ce formează o invizibilă pânză a rezistenţei pasive, a apatiei şi conservatorismului deghizat în tradiţie, care ţine lucrurile pe loc. De aceea orice încercare de-a reforma ceva se loveşte de obstacole dintre cele mai neaşteptate, precum recenta picare surprinzătoare la vot a unei restructurări a ministerului de interne.

Până la urmă, m-am apropiat de concluzia dureroasă, depinde de care parte a baricadei eşti. Dacă eşti un mioritic veritabil, mirajul străinătăţii nu te atrage decât temporar şi superficial. De aceea o bună parte din cei plecaţi afară se ţin mai mult de şmecherii şi furtişaguri, decât de muncă cinstită. Doar parazitează un sistem, speculându-i portiţele, după care se întorc acasă cu roadele ”activităţii”. Abia ceilalţi, cei serioşi, percep plecarea ca o reaşezare în normalitate, ca o şansă de reintrare în firesc. Cei care privesc astfel, pornesc cu intenţia clară de integrare în noua lor ţară şi nu mai privesc înapoi.

De aici rezultă în timp o modificare în rău a balanţei de acasă. România devine din ce în ce mai mioritică, pe măsură ce oamenii serioşi pleacă. Iar momentele de beatitudine de care vorbeam devin din ce în ce mai rare şi mai scumpe.

A rămâne, deja devine ori un act de curaj aproape inconştient, ori dovedeşte o molipsire progresivă de mioritism.

Dacă asculţi o manea şi bagi de seamă că începe să-ţi placă, s-ar putea să fie deja prea târziu.

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

3 comentarii pentru “Mioriticul în balanţă”