Manole cârcotaş

Ajung să-mi explic surprinzător de multe din reacţiile celor din jurul meu prin prisma rezistenţei pasive. Se pare că este un reflex adânc înfipt în sufletul nostru, în urma sutelor de ani de istorie în care s-au prăvălit peste noi tot felul de tsunami-uri. Ce zideai ziua se dărâma noaptea, iar zidirea Anelor e câteodată un preţ prea mare. Pentru că ne iubim Anele. N-o mai fi avut Dumnezeu multe-n traistă când a ajuns prin colţul ăsta de lume ca să ne dăruiască, aşa că a dat din darul lui cel mai de preţ – frumuseţea.

Şi cum ar fi să-i iroseşti darul, zidindu-l?

Dar, să revenim.

Am mai constatat şi altă dată că suntem, ca popor, cam văduviţi de simţul istoriei. Ce-a fost – a fost şi ce va fi – va fi! Nimeni nu poate şti şi n-ai cum să te fereşti din calea sorţii. Ce ţi-i scris, în frunte ţi-i pus! Vorbele care picură din stalactitele înţelepciunii strămoşeşti mustesc de resemnarea mioritică.

Prea des schimbarea n-a adus veşti bune, fie şi doar prin simplul fapt că tocmai ne obişnuiserăm aşa. Ne ieşim din ţâţâni doar când se strânge şurubul prea tare, dar şi atunci cu greu, precum cu Vodă Ceauşescu, sau când Mihai Viteazul s-a revoltat că prea măriseră turcii haraciul (e amuzant să te gândeşti că precursorul unirii ar fi stat bine-mersi în cerdacul lui dacă Stambulul nu se lăcomea la galbenii şi feciorii noştri).

Asta ne transformă în conservatori. Dar nu în stilul de conservatori care-şi asumă şi-şi afirmă deschis conservatorismul lor, ci din soiul acela tăcut, care tace şi nu face. Doar cârcoteşte şi ia în băşcălie, care foloseşte orice prilej ca să lase lucrul pentru o snoavă sau un sfat – o „ţara la cale” la o bere. Sau un amor. O apă căreia-i place la şes şi care caută calea minimei rezistenţe. Turmă care-şi caută tihna gurii de Rai, unde să fie lăsată-n pace.

Rezistenţă pasivă. Enormă inerţie la orice purcedere la drum. Reforme care nu schimbă nimic şi-o cârcoteală hazlie ce împotmoleşte totul.

Ziceţi că nu-i aşa?

Habar n-aveţi cât de greu m-am urnit ca să scriu rândurile de faţă! 🙂 Dacă trecea vreo Ană, lăsam totul baltă…

(poate de aceea scriitorii noştri rodesc târziu, când muzele deja întorc căpşoarele de la ei)

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

1 comentariu pentru “Manole cârcotaş”