Limacşi
8 noiembrie 2010 
3 Comentarii
Citeam deunăzi aprecierea cuiva, care-i numea pe cei care scriu pe Net „limacşi anonimi”. Ce să zic? Scrierile unui blogger n-or fi luate-n considerare de criticii serioşi, iar audienţa unei atari scrieri este, de multe ori, limitată. Putem vorbi de-un oarecare anonimat. Dar limax?
Scrierea unui text pe Net o fi părând unora o târâire de limax prin întunericul anonimatului, dar nu ştiu cu ce-i mai bună o etalare prăfuită pe raftul unei librării. Poţi forţa apariţia unei cărţi tipărite, dacă ţii neapărat. Am bătut şi eu la uşa câtorva edituri. Printre refuzuri seci, s-a strecurat o mai sinceră explicaţie care recunoştea că editarea unei cărţi este o afacere ca oricare alta, iar debutanţii sunt pierdere curată. Mi se sugera acumularea mai multor puncte în CV-ul literar şi apoi „mai încercaţi!”. Edituri mai mici mi-au spus fără jenă că onoarea de-aţi vedea numele pe coperta unei cărţi costă. Practic, te tipăreşti pe banii tăi şi-n rest, Doamne-ajută!
Cine, cât şi ce mai citeşte azi? Că eu însumi citesc foarte puţine cărţi scrise de autori români contemporani, este adevărat. Nu că n-ar fi destule nume româneşti şi pe coperţile cărţilor de prin librării. Ba chiar sunt cam prea multe! Prea multe şi prea şterse, iar reflexul este să-nchizi uşa-n faţa avalanşei, preferând să citeşti un autor consacrat, îndeobşte străin. Parcă timpul e prea puţin şi drămuit ca să-l risipeşti pe lecturi incerte! Poate e doar o scuză!
Şi-atunci rămâne lectura articolelor scrise pe Net. Mai scurte, mai la obiect, accesibile şi, foarte important, gratuite. A devenit un ritual zilnic să citesc câteva articole şi pot afirma sincer că multe, din ce în ce mai multe, sunt foarte bine scrise. Şi pe Net există o concurenţă acerbă pentru cei câţiva cititori zilnici, iar autorii (eu inclusiv) se străduiesc să le ofere texte cât mai bune.
Cât de bune sunt?
Unde-ar sta, din punctul de vedere al calităţii literare, articolele de pe Net faţă de cele tipărite?
Tiparul are încă o oarecare prestanţă, dar e cam pe ducă. Am simţit asta atunci când am oferit o carte de poveşti unui copil. A frunzărit-o puţin, a aruncat o privire fugară la poze şi-a lăsat cartea deoparte. Ceva-mi spune că n-o va citi prea curând! Cine-i de vină pentru asta? Educaţia aparent deficitară a copilului, rezultată din lipsa de constrângere, sau faptul că acest gen de lectură nu se adaptează vremurilor noi?
Concurenţa filmelor şi-a sutelor de canale TV nu mai lasă loc tihnei clasice a lecturii, mai ales la noile generaţii. Cititorul cu cartea-n mână devine un soi de ultimul mohican, o specie pe cale de dispariţie. Deja mi-e familiar oftatul adânc al celor, din ce în ce mai puţini, de la editura cu care colaborez. Pe de altă parte, probabil că se citeşte încă destul, dar altceva decât cărţi.
Poţi înţelege frustrarea celor din industria de print faţă de concurenţa Internetului, cu imensitatea lui de conţinut divers, care acoperă aproape orice domeniu şi absolut gratuit. Ca scriitor, să trăieşti exclusiv din scris, devine din ce în ce mai utopic. De aceea unii azvârlă cu epitete gen „limacşi anonimi”, asupra celor care, din punctul lor de vedere, rod pilonii literaturii clasice şi năruie vremurile bune de-odinioară.
Poate că-i aşa, sau poate e doar înaintarea ca de lavă incandescentă a celor care ştiu că pot scrie cel puţin la fel de bine ca cei cocoţaţi pe socluri şi care, sătui să bată la porţile închise ale industriei clasice, forţează zăgazurile şi-o mănâncă, cu fulgi cu tot!
Ezit între proclamarea decăderii lumii, cauzată de supra-doza de adrenalină şi fascinaţia forjării unei lumi noi. Cine poate spune dacă, din clocotul acesta, nu vor răsării noii titani ai literaturii de mâine?
{ionutsk}
M-as bucura cu adevarat sa intalnesc,oriunde doreste respectivul,un astfel de TITAN.Am insa o ezitare majora.In primul rand pentru ca promotorii acestor lumi literare noi,ar trebui sa invete cu simt de raspundere limba romana.Foarte multi pedaleaza pe langa,introduc constructii lingvistice absolut caznite,preiau copy/paste un jargon amestecat din engleza americana si-l varsa fara nicio noima,intr-un context de stare si penitenta sociala romanesc care,asa cum a fost dintotdeauna,nu prea se pupa cu ce scriu ei.Poate ar trebui sa fie mai atenti la tot ce-i inconjoara,pentru ca alergand dupa senzationalul colorat si exclusiv comercial,pierd oarecum din spiritul acestor locuri,se aduna intr-o gasca online care se consuma doar in interior,fuga dincolo de peretii barfei/chat-ului dovedindu-le un apasator anonimat.Este evident ca netul a ucis,a macelarit efectiv printul.O spun cu tristete pentru ca eu voi ramane un sincer cititor de carte.Acestea sunt vremurile,nealinierea la sufocantele tehnologii transformandu-te intr-un anacronic limax.Da prieteni morti de foame din edituri pline de miez financiar ca un dovleac de Halloween,nu ei cei din online sunt limacsii ci voi!Pentru ca,surpriza!,pe dara pe care o lasati astazi nu mai merge nimeni…
In primul rand eu nu consider ca internetul este singurul vinovat pentru situatia actuala a printului. Si printul poarta partea lui de vina pentru ca nu a stiut sa se adapteze rapid la realitate.
Eu recunosc ca am mari lacune vizavi de limba romana, dar exista si o blogosfera literara (un ex. http://lisandrulisandru.wordpress.com).
Consider ca in viitorul nu prea indepartate notiunea de carte va suferi modificari. Astept un model de carte interactiva, in care autorul sa poata discuta in continuu cu proprii cititori.
Internetul ca şi cartea este un instrument. Cei care produc aceste instrumente (mă refer la cărţi) nu au ştiut să se adapteze, iar aici nu discutăm de scriitori.
Scriitorii ar scrie şi pe hîrtie igienică sau pe coajă de copac numai opera lor să ajungă la cine trebuie. În schimb cei care “montează” aceste cărţi sînt puţin retrograzi ori tehnologia i-a cam prins nepregătiţi.
Eu cred că şi industria muzicală sau cinematografică sînt tot în offside dar parcă ele au început să se adapteze. Cei care se ocupă de carte parcă sînt o apă şi-un pămînt cu biserica, nu vor nici în ruptul capului să găsească alternativa care să mulţumească şi pe cel însetat de litere dar şi pe cel care debordează de valoare scriitoricească. De-aici şi senzaţia de prăfuit, învechit sau doar demodat.