Libracadabra 48 ©

Ĩn fiecare adolescent există o lume nedescoperită și un soare de martie.

El ia o coală albă de hârtie, se închipuie bărbat și transformă celuloza în poezie. Ĩi vine ideea să mintă, își pretextează o amețeală, stă culcat și așteaptă până când cineva o să remarce complexitatea, bogăția și futilitatea asociațiilor lui lirice.

Când intră în cameră mama, el are deja făgăduite câteva duzini de Tatăl Nostru, își ia cărțile și fuge la lecții. Mama stă în ușă, clatină capul și râde. Tânărul bard o face proastă, pune mâna pe lipsuri și greșeli și ascunde în cuvinte ceea ce ea-i strigă prin tăcere…

Fiecare meserie își are riscurile ei. Adolescentul le simte întinse pe buze, încordat, unindu-se cu ele. Dintr-o dată, fără să se mai gândească, îi apare la gură această expresie de orgoliu:

 – Sunt poiet!

Nu-l aude nimeni pentru că el declamă vorbele numa’ în vis. Și-n fine, își vede visul realizat. A izbutit, chiar azi, să pună de-o minune. O poezie despre iubire. Sau o iluzie zgâriată pe zidul din grădina cu dovlecei și castraveți…

E tulburat profund pentru că versurile nu le-a scris ușor. Rimele astea erau numai osatura. N-aveau nici carne și nici sânge. N-aveau mâini să se atingă și să se strângă, nu spuneau tot. Se chinuise în fel și chip. Jocul poetic îl făcuse poate să abuzeze puțin și de reminiscențele ultimului sărut.

Așa a găsit rimele corespunzătoare : lacrimă roză cu nevroză, serafimic cu biochimic, Nietzsche cu burice, popice și chiar triptice. Frumușică mergea cu subțirică dar plăcerea pe care i-a provocat-o frunzică, alunică  și angelică a fost enormă. Și i-a mers! A scrie poezii cu ajutorul unor rime preparate din timp, e piece-of-cake pentru așa un erudit în iubire!

Când și-a recitit opera s-a simțit eroul principal al momentului. Versurile semănau leit cu ale unui adevărat poet și cu nimic mai slabe decât cele ce se publică. Nu le pricepea el prea tare dar care mai e apostolica obligație a criticilor: nu să explice cititorilor ce-a vrut să spună autorul?

Cu cele scrise, tânărul creator și-a prezentat actul de creație muzei. Ea, venindu-și complet în fire, a priceput că trebuia cumva să-l felicite. Numai că vorbele lui n-au mișcat-o mai degrabă decât ale celorlalți. Așa că l-a sărutat strămoșește, pe obraz și a sfârșit prin a-i da liber.

Era prea multă fericire pentru o singură inimă: un sărut și o zi liberă!

 – Auzi ăi dragă, i-a zis ea care nu era nici măcar frumoasă, n-avea nici grație, păru’ îi atârna cu niște lațe despletite și afișa la colțul ochilor încrețituri. Hai să-ți dau un sfat șinstit: las-o înșet cu poiezia. Iote na, telu cu mesajeria ochi! Full di poiezie! Jeme! Toți scriți în versuri, ăi! Am poiezii pentru șel puțin 5(șinși) ani de’acu înainte!

Gura cu care i-a răspuns părea atât de paradoxală încât l-a făcut să se-apropie mai mult. Era momentul s-o prindă, s-o tragă spre el, s-o….

–  Fetili s-a săturat di poiezie, mey!

– Dar abundența de înțelesuri și subînțelesuri nu-ți spune nimic?  Sufletul… Sufletul e plin de taine!

– Șî gura mea îi plină di herpeși bai-dă-uei și șei cu asta? Concret, altșeva n-ai?

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

4 comentarii pentru “Libracadabra 48 ©”