Libracadabra 45 ©

N-am știut sã pun un nume celorlalte capete, deși îmi erau familiare…

Bãrbatul a fost odatã cu o femeie care avea o singurã fatã. Era frumoasã ca un ou proaspãt ieșit dintr-un pește. Rufele curate miroseau plãcut în dulap și fata se rãsfãța regește cu nimicul care se petrecea din ea.

Au plecat apoi bãrcile din port și oamenii s-au trezit bãtrâni sadea. Era atâta zgomot și plictisealã ! Fata striga: apropiați-mi coapsele ! iar ei fãceau numaidecât rânduialã la foc dintr-o dimineațã și-un trunchi de copac și-o apropiau de el ca sã se-ncãlzeascã.

Câinii se mușcau sub lunã pentru niște firimituri de luminã câineascã și fata striga: depãrtați-mã ! iar ei o luau de lângã foc, îi așezau clopoței la glezne și-o iubeau ca pe-o ranã.

Altãdatã, a venit un om-viu cu o ladã-n spate și refren uzat și-a întrebat :

– Am auzit c-aveți o fatã ale cãrei culori încã nu s-au uscat. Eu am de dat mult din mine. Nu știu ce anume valoreazã dar sunt aici sã o cer de nevastã.

Mama fetei și soție a bãrbatului care a fost odatã, a ieșit la fereastrã :

Tu te afli în fața unui copac cu multe frunze. Trebuie sã vezi cã frunza care e numai frunzã nu mai e veșnicie. Fata nostrã are bãtaia aripilor albastrã și lacrimile adormite. Am învãțat-o sã pârguiascã, nimic altceva nu știe !

Omul-viu scoase din ladã un chip imobil, mai curând solemn și își dilatã sufletul direct pe pãmânt :

– Pãi așa cum ați învãțat-o voi, tot așa mã voi purta și eu cu ea. Gând la gând !

Emoția a fost scurtã,cãruntã. Ca un simplu muncitor obosit, fata a intrat în ladã și a fãcut nuntã. A doua zi dupã nuntã, la ieșirea din ladã, a cuprins-o un abis teribil care i-a devenit piatrã în jurul sânilor și a șoldurilor. Trebuia sã trudeascã iar ea se-ntorcea toatã și lãsa numai fesele-vesele sã i se vadã.

Soția mea mutilatã, știu cã nu-mi va ajunge viața întreagã pentru a exprima ceea ce încerc sã-ți spun dar dacã nu pui mâna pe nimic înseamnã cã nu ești flãmândã. Ai în sânge niște degete care stau la pândã. Pune-le sã facã ceva ! Când un om nu face nimic, nu-i e foame !

Soțul a luat de pe masã o tãcere mare, de 600 de grame, a rupt o bucatã și-a început sã mãnânce.

Și pentru mine !? a-ntrebat ea, ușor asexuat.

A privit apoi acoperișul de-abia reparat, podeaua, ferestrele și s-a gândit unde ar putea fi un loc de excavare mai bun pentru inscripțiile ei aurite.

El a cinat și s-a culcat în minte. S-a culcat și ea dar nu putea închide ochii de foame. La un moment-dat a avut niște toane și i-a atins lui pieptul acolo unde brațul întâlnește umãrul, pântecele, pãrul… Și a știut cã-și atinge propriul ei corp.

Când s-a crãpat de ziuã, pe tãcute și-a sculat la galop trupul de femeie nervoasã, s-a umplut de luminã și-a început sã munceascã. Era profundã, mult mai organicã, ca o circumstanțã atenuantã pentru actele de violențã. Cincisprezece zile la rând, în cadențã, a smuls copaci, a rãsturnat pereți, a sfãrâmat ferestre și a gemut prin casã nud ca o durere de dinți cu curbura spre sud. Când au dat cu ochii unul de celãlalt, s-au privit și-au servit.

La prânz, ea a pus masa prima și s-a așezat ultima. El a simțit dintr-un chibrit și-o țigarã pe care a fumat-o fãrã nicio grabã, voluptuos :

– Ce timp frumos, nu-i așa ?

– Desigur…, a rãspuns ea cu fricã, gândindu-se cã felia de pepene e prea micã pentru desert.

– Ești probabil obositã, nu-i așa ?

– Desigur…. Ba nu! Nu,nu, deloc!

Ce codanã trupeșã și nurlie e ea, ce baladã de fatã ! Și au știut amândoi cum o adiere de vânt proaspãt le-a încãlzit sufletul dintr-o datã.

– Tu nevastã, astãzi ai fost mai flãmândã decât mine, de-aceea am sã-ți dau o bucatã și ție…

A trecut o lunã. Apoi douã, chiar trei. Ca soție se trezea dis-de-dimineațã și toatã noaptea n-avea astâmpãr. Atât de sprintenã și de harnicã ce era, cã lucrând neîncetat, grãdina ei micuțã și verde își luase acum un aer grandios și… iritat. Nimeni nu o muncea ca ea !

Când pãrinții au venit sã vadã cum o mai duce fetița lor rãsfãțatã, cu bãtaia aripilor albastrã, ea a dat fuga desculțã la porți și a strigat, acoperindu-și imediat pântecul și coapsele lungi cu o cãmașã frumoasã, în dungi albastre și albe :

 – Mamã !….. Tatã ! Urcați în camerã de-ndatã și apucați-vã de treabã ! Aici nu-i ca la voi, sã vã zic: cine nu o face nu mai mãnâncã nimic !

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

No comments yet... Be the first to leave a reply!