Libracadabra 43 ©

Erai cât se poate de indispus…

Într-o zi, ca picat din cer, ai scos un strigăt care, deși ciudat, se făcea în același timp inuman și muzical.

Refuzai să te bărbierești și să te speli. Vecinii, necunoscuții, femeia cu alcătuire de contrabas, chiar de mi-bemol sau fa-diez, Luna, Soarele, zoaiele de pe fața copiilor, ți se păreau de-o stupiditate extremă.

Până și celor mai buni prieteni le purtai pică.

Ai descoperit că urăști din străfundul familiei, întreg Universul!

Ingrat, nedrept, scormonind cu ghearele la baza societății să-ți dovedești că exiști, căutai clipa cu cea mai adâncă prăpastie ca să te-arunci în ea.

Te voiai nesuferit. Respingãtor. Nu-i lucru mic să trăiești între oameni și să porți tot timpul cu tine, în gât, o voce gata să iasă și-atunci când nu mai e de spus niciun cuvânt.

Aveai o burtă de mamifer, cactuși crescuți de jur-împrejur, un corn pe nas și-o baltă mocirloasă din care plescăiai cu deliciu.

Fiindcă stăteai prost cu țara, o părăseai fără să-ți pese și traversai în patru labe umbrele unor orașe-case-peșteri și chiar mutrele europenilor grași, pline de cuperoză. Ai găsit un continent șchiop și moale. Nimic tare pe lângă tine, numai suflete și vid.

O Europă aeriană, care-și schimba pavajul cerului.

Și tu, nou-venit, încă neștiind să-ți folosești spectrul, nu îndrăzneai să pui un picior înaintea celuilalt, nici să ridici mâna pentru salut sau să imiți măcar, încrucișarea de picioare pe care locuitorii mai vechi o făceau fără greutate.

Persistai acolo,  cu degetu’ sub burtă de parcă ți-ar fi căzut portofelul.

Marea ta distracție provenea din faptul că-ți venea să te-apuci de ceva. Erai un pian stricat la care oricine înțelegea că nu se va cânta Bach. Mai puțin tu.

Ție-ți trebuia o firimiturã de pâine, un capăt de ață sau un fir de păr, ceva de sub unghie numai consistent să fie…

Atât de vulnerabil totuși, puteai acum înfrunta viața având crescute șanse de succes. Căci din nădejde doar se-mpărtășesc toți muritorii.

…….Adia o mireasmă plăcută. Un damf de rom aidoma unei eșarfe ce flutura în văzduh. Copleșit practic de propria răsuflare, ai privit tâmp vreme îndelungată.

Tot geniul omenirii te invidia și te lua în derâdere, te ridiculiza.

Devenisei un animal și goneai prin junglă zămislind din tine Metamorfoza.

O gură pân’ la urechi, o piele cornoasă și-o ușurare de bun-venit în lumea saurienilor. Metamorfoza părea reușită, aventura ta minunată tindea să devină capodoperă, acea grădină luxuriantă și năclăită de bine în care să te plictisești câteva generații, până când…

Până când, în capul tău sec și cornos a răsunat o alarmă:

–  Police, politiet, rendőrség, póilíneachta, politie, polícia, polis, policía, Polizei, polizia, police….!!!

– San dilo, has moro car!  Haoleo, sărãcia  dreacu’! Acu’ trebe totu’ luat de la-nceput?!

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

2 comentarii pentru “Libracadabra 43 ©”