Libracadabra 42 ©

Viitorul se cam zbârcise. Şi mi-a ieşit în faţã ca un om ce tocmai despacheta un sac cu praf alb.

Ce puteam face? Sã-l aştept? Sã-i lustruiesc caracterul? Sã-l citez?

Mã zvârcoleam dar nu din obrãznicie. Ĩmi lipsea aerul! Voiam sã-mi aduc aminte şi fremãtam sã nu-mi scape ceva. Deşi pot pãrea un individ rezonabil, am un dor de viaţã nebun!

Şi totuşi, cine e aceastã creaturã desfiguratã? Aceastã gurã, care cândva ştia sã râdã, sã gândeascã, sã sãrute….

 –   Io mi-s ãla!, îmi arãtã sprijinit în coate şi apãsându-şi fundul cu mâna. Am venit sã-ntreb dacã-i adevãrat ce se-aude. Cã dai rãspuns  fãr-ascunziş şi cã mã obligi sã trãiesc mai departe! Şi uiti colea bre, cheptos şi falnic nu s-ar zice cã nu sî vedi c-am fost!

Mirosea a molii şi-a parfum, a nuferi bãtrâni şi locuiţi de-o vrajã grea.

Cetãţeanul dinaintea mea, îşi îndoi un genunchi în perete, fãcu o grimasã şi-mi destãinui cu-ndârjire :

 – Dintr-un tãciune de urã aş reaprinde şi recunoaşte oricând o iubire mare! Tu poţi, nepoate? Ce stai gurã-cascã, închide ochii şi mai vorbeşte-mi din pozele teribile care-ţi apar în vis, care te-nspãimântã!

Imaginaţi-vã tinereţea ca pe-o rochie. Un fum subţire şi uşor, ţesut din nimic. Mãtasea din crinolinã foşneşte, volanele se destramã, se rãsucesc şi se taie la vals în unghiuri compromiţãtoare pânã când descoperi cã-n rochie stã gârbovitã o bunicã şi tu trebuie neapãrat sã-i aşezi pe umeri şalul vechi şi sã-i încãlzeşti mâna care tremurã pe-atlasul rece al veşmântului…

Ce naiba s-a-ntâmplat cu frumoasa dansatoare?

 –  Iete aşea am pãţit ispravã mare cu baba mé!, îşi continuã discursul vânzãtorul de dureri. Di dragosti şi alean, di inimã nãcãjitã şi of îţi zice moşu’! C-am trãitãrã un car di vreme dimpreunã cu bune şi cu rele. Vezi numa’ cã balamalele iubirii orişicât le-ai unge, tãt ti face di râs d’apãi când ţi-e mai dragã viaţa, atuncea bre!

Io sã mã fi tãiet, pi sfânta cruce ţi-o spui, şi nu mã gândeam ca sã nu-i fiu pi plac babii mele, cu pohtele tãte di pi lume ce i le-am fãcut, cu sufletu’ meu bre, cã ieram cum îs douã fire ‘ntr-o împletiturã, aşa sã ştii! Pânicã cu sare fost-a moşnegelu’ ista pentru inimioara ei şi baba… ‘Mneaei, vezi ce-i soarta, trãia cu altu’!

Parcã ne-mprietenisem îngrozitor şi chiar îmi pãsa.

 –  Ehe-hei, boalã grea ficior, adicãtelea cum sã stai tu pi-ntunericealã, noapte di noapte, ca o doamnã ci eşti pân-la coadã, nu?, cu ochii împrãştieţi pi tavan, şi sã oftezi plãceri neştiute din adâncu’ pântecului, cu streinu’ ãla al tãu? Cuccu… cum vine aiasta?

Ăla pisemne cã i s-o strecurat în minte şi din minte la inimã şi sî iubeau, sî iubeau pânã bolunzeau amândoi şi-mi venea…, nu-ţi mai zic ce, cã nu eşti îndeajuns di bun şi-nţelept sã pricepi!

Ceva-ceva mi se-arãtase mie, iete o muzicã plãcutã şi dulce, ca un pãcat ce-şi capãtã iute pedeapsa, ţâşnea searã di searã la difuzor şi-atuncea pace di te mai înţãleje cu baba! Sãrea bre pi aparat, îl ţinea da’ zdravãn ştii, colea-n braţe şi dansa… şi dansa…, se-nvârtea ca la bâlci, cum se-nvârt comédiile alea de le-ncaleci pe-o juma’ di salar un sfert di ceas!

Mãi sã hie, chibzuiam io cu mintea mea proastã, da’ şezi blândã fimeie, o fi de la corcoduşe, de la compot, Doamne apãrã şi pãzeşte, draci, laci… ! Aş de unde, cântecu’ rãsucea vãzduhu’ şi speranţele şi pe baba mea fericitã!

Searã di searã şi noapte di noapte numa’ ce-o priveai, iera toatã un zâmbet şi-o bucurie mare dormea aşea di frumos în dânsa cã io  mã-nmuiam, îmi trecea pi datã şi greu’ di la inimã şi nãcazu’ şi…, poţi sã ti hlizeşti mata cât pofteşti, ieram cumva împlinit de-mplinirea ei!

El, streinu’ cela, vezi socoteala ‘mneata cã fuse mai tare, îmi cerea nu ştiu cum, sã i-o las lui, s-o ia cu tot cu cântec şi s-o ducã departe…

Trãgea di sufleţelu’ ei ca de-o şfoarã şi io mã-ncontram şi-ncercam cu-amândouã braţele sã-l trag înapoi.

Minunat! Foarte frumos! Ĩntr-un fel se cuvenea sã fiu amabil şi sã admir ceea ce era de admirat. De-obicei, când ceva îmi place nu observ imediat. Trebuie sã-mi dai brânci ca sã vãd!

 – Suuupertare boşorogu’, este? Ăştia sã cunoaşte dupã cum trânteşte uşile şi cuvintele cã e cei mai periculoşi oameni! A avut statut de funcţionar, te-a ţinut o viaţã-n picioare la ghişeu şi-acu mai are şi drept la pensie!? Iete aşea, cu mâinile-n buzunare vine-n fiecare zi pe-acilea numa’ sã facã conversaţie.

Şi trãgându-mi apãsat mopu’  sub nas, femeia de serviciu reevaluã situaţia cu ochi de cercetãtor ştiinţific :

–   Mata eşti ceva rudã cu el sau…? Nu??  Bre da’ ce semãnaţi!

Mã-nghesuiam în timp ca un soldat cu sângele şiroind care se uitã nervos la ceasul de mânã. Povestea se terminase?

 –   Şi-acu ceva vreme-n urmã, unde nu mã pomenesc cu baba cã  mã-ncolãceşte de grumaz şi mã pupã apãsat şi nici una nici douã începe sã boceascã. Bag seama, mititica ardea sã-mi zicã oful ei cel mare.

Odatã vãz cã rãscoleşte sub perinã şi mã nimeresc în palmã c-o pozã coloratã, cu iscãliturã aşea fix într-o parte ştii, şi cu-n bãrbat bine-n pozã, numa’ lux, privire parfumatã, sã zãpãceşti nu altãceva, cu pãlãrie de pai şi chenar dublu de mãtase la pãlãrie, fistichiu!

Şi sã-ntinde pã canapea, îmi ia poza din palmã şi-o aşazã colea, la inimã, la durerea ei.

Atuncea şi io am priceput tãt. Iaca bãbuţa mea voia sã se stingã uşor ca o lumânare, cu mâna ei în mâna mea şi cu iubitu-n suflet. “Ĩn noapte, ca doi strãini” mi-a şoptit sãrãcuţa, abia rãsuflând deasupra fotografiei.

Baba mea şi cântecu’ cela fermecat, cu pãlãrie de pai. Ea şi el. Ea şi Sinatra

………..Un copil, dintre atâţia alţii, se lipise de mine şi respira gâfâind, tare ca eu sã-l aud şi mã trãgea insistent de mânecã.

 –  Tataie, tataie, azi la desen, doamna ne-a pus sã facem o pasãre de primãvarã şi io am fãcut-o pã cea mai mişto din clasã, aşa mi-a zis doamna! Tataie, tatateeee!!

–  Bãi puşlama, pã cine faci tu “tataie”? Nu ţi-e ruşine?

Am întors capul. Ĩn oglinda pãtratã şi mare de pe holul şcolii stãtea un om ce tocmai despachetase un sac cu praf alb….

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

4 comentarii pentru “Libracadabra 42 ©”