Libracadabra 39 ©
23 noiembrie 2011 
9 Comentarii
De pe spătarul scaunului capul se mutase. Părul răvăşit mirosea frumos. Nu a parfum, nu a şampon fin. Avea un miros ca acela de pădure.
O revăd cu sete, golindu-mă de nesfârşit într-un pahar înalt.
Am fost acel copil silitor şi destul de conştiincios. De la 4 ani ştiam să citesc, să scriu, să adun şi să scad. Îmi plăcea şi mă căzneam să învăţ să scriu bine.
Mă ascundeam în scris pe-atunci şi nu voiam să ştie nimeni că o fac.
Cum să am ce scrie la anii ăia??
Lucruri bănuite, născocite, necunoscute cu adevărat. Deci fără funcţie locomotorie.
Prea multe se-mbulzeau în mintea mea şi toate ar fi vrut să fie spuse dintr-o dată. Puteam să-ncep…
Cu ce? Şi cum?
În cărţi scriitorii se prezintă, se descriu, arată unde trăiesc, printre cine. Să apuc eu să deschid toate astea?
Dacă sunt un canar dintr-o imagine mişcată brusc, de care-mi voi aminti străin? Un cântec în uşa coliviei, niciodată afară.
Am să învăţ că viaţa trebuie înţeleasă, că se destăinuie coaptă, că n-am ce scrie până când….?
Câţi vor pricepe ce se-ntâmplă cu mine şi de la cine pot cere şi aştepta ?
Un plâns cu disperare şi frică m-a fixat în cerc ca pe-un cap pătrat. O frică neîncercată încă. O frică nouă. Târziu de adult mi-am dat seama că am avut atunci prima mea angoasă….
Am aruncat foile în ghemotoace mari, am rupt vârful creionului; într-un gest de resemnată predare plânsul meu a continuat mai tare, cu sughiţuri, cu unghiile trecând dincolo de fermoarul cărnii…
După un timp,cât timp oare?, o mână de om bun, fără să mă certe sau să aducă în mine cine ştie ce reacţie măruntă de buze, şi-a trecut mângâierea prin părul meu şi pe frunte, ca un neprevăzut firesc, în genunchi, lângă scaun.
Apoi cu un prosop ud mi-a luat toate lacrimile de pe faţă.
A lipit obrazul de al meu. Un obraz moale, umed în catifea. Părul răvăşit mirosea frumos. Nu a parfum, nu a şampon fin. Avea un miros ca acela de pădure.
Era mama…
Mmm, cât de adevărat! E nemaipomenit, nu-i aşa?, să vezi cât de puternică memoria persoanelor pe care le iubim nespus. E destul o nuanţă de parfum anume, ori un lucru banal pentru alţii dar teribil de personal pentru noi ca să ne aducem aminte de cea care înseamnă şi va însemna mereu supremul căldurii sufleteşti.
Mi-ai reîncălzit dorul nespus de mama.
Imi va fi dor mereu de tineretea mamei.Este acel nepretuit dintre toate comorile copilariei mele… Daca ne-am incalzi pana la dor mai des, poate si cultivarea noastra si-ar descoperi un pamant fertil.
e iarna, e frig, merg povestile la fix, adevarate sau plamuite. ai un scris care curge lin, ma caznesc sa-mi amintesc daca si eu am amintiri din astea pline de parfum de mama…avem cu totii, insa in goana zilei uitam de unde venim si ne pierdem in amanunte.
numai bine!
Bine ai venit prin scrierile mele!
Mainile mamei. Cred ca mainile ei pe care i le sarut insuficient, imi aduc copilaria pe crestet atunci cand ma cuprinde langa ea si ma-ndeamna: ” stai si te incalzeste la soba, mama”.
Ochii ei plini de teiubescuri nerostite…
Libracadabra asta, Cristian, o sa o duc putin si mamei in urmatorul sarut asezat cu sfiala pe mainile ei muncite.
Cu drag si c-o sarutare de maini din partea mea!
Cristian, cred ca numai cu o imbratisare mai mult decat virtuala pot sa-ti multumesc pentru starea de “acasa” pe care mi-ai adus-o cu scrierea asta.
Sa te tii bine de condei;)
Iulia,condeiul ma tine pe mine.
Atunci sa te tina ca sa ne tii si tu pe noi:) cu gura cascata:P