Libracadabra 38 ©

Era o vreme când ne priveam în ochi. Când tãceai şi tu, tãceam şi eu. Pe urmã am tãcut numai eu…

M-ai luat ca pe-un borcan de maionezã gol şi-ai început sã mã umpli cu rãspunsuri de mãrimi aproximativ egale. Vorbe mari.

Am fost de acord amândoi, cã e destul.

Numai cã tu, observând printre vorbele mari spaţii rãmase libere ai rostogolit şi câteva aluzii cu privire la toţi anii care-au trecut şi la încheierea unor socoteli. Şi ai râs.

Eu n-am râs.

Totuşi,demonstraţia nu s-a oprit pânã când nu s-au bãgat pe gât nisipurile unor înjurãturi,în surdinã la-nceput, apoi cu voce tare. Amãnunte.

Cã deşi nu eşti o curvã, partea ta de femeie s-a consumat cu trup şi suflet unei pãrţi de bãrbat care nu o meritã. Cã te simţi ca o umbrelã, nedesfãcutã la vreme şi uitatã intenţionat undeva.

M–ai  pus sã recunosc viaţa noastrã.

Lucruri importante. Instituţia familiei, care este pe moarte. Sãnãtatea bombatã pe abdomen şi lãsatã pe sâni. Un copil deşuchiat de matur pentru vârsta lui. Slujba pierdutã, casa pierdutã, maşina duios abandonatã în braţele unui mercantil recuperator.

Alte chestii mãrunte, care completeazã.

Faptul cã vrei sã fii pupatã acolo unde nu te bate soarele, cã nu-ţi mai ajunge timpul pentru dragoste. Cã eşti plãtitã ca orice marfã plãtitã şi folositã şi cã eşti datã de-o parte.

Mai demult te dãruiai şi erai pãstratã ca un dar.

Astãzi eu îţi consum energia cu valori mici, cu limite şi nu mai am niciodatã spaţiu pentru importanţa şi esenţa fericirii tale.

De ce nu ne jucãm împreunã cu copilu’ nostru, de ce casele sunt atât de înalte, strãzile fãrã sfârşit, iar nouã nu ne este foame de celãlalt şi nici sete ?

Am mers la dracu’, am dat o petrecere, am dus gunoiul.

Un sunet metalic, o poartã deschisã acolo unde nu exista nicio poartã. O sutã de mii de porcãrii pe zi şi-o imagine ţintitã în inimã cu degetul mare de la picior.

Te-am privit.

Eşti grasã, goalã, cu zbârcituri adânci pe trup, stai la masã şi bei un ceai. Ai brãţãri împletite şi cercei care-ţi pornesc de la ceafã.

Eu am o bere şi-o torn în mine şi ea îmi va umple fireşte toate spaţiile libere din borcanu’  ãla de maionezã care zici tu cum cã…

 – Ştii ceva, mãi doamnã?, la urma-urmei nici nu conteazã cât de plinã ţi-e viaţa fiindcã întotdeauna mai rãmâne loc… de-o bere !

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

14 comentarii pentru “Libracadabra 38 ©”