Libracadabra 37 ©

Mi se golesc venele de sânge când îmi aduc aminte.

Iarba gurii tale era crudă. Lumina lunii o lingea şi sub cămaşă, inima ciugulea ceva în piept, ca un porumbel.

Băteam câmpii. Noi doi, ne încercam şi stăpân şi slugă unul altuia. Când am venit cu foc, lângă tine, trebuia să-mi caut o lingură mai mare…

Răsturnasem cerul cu toartele-n sus şi-n apa lui clocotită îţi arătam pupilele şi tu credeai că sunt peşti şi dădeai să-i îneci în sare.

Ştiu că din vorbe am strâns toate stelele, ca pe nişte cartofi, să le punem la fiert.

Am furat! Şi ai furat şi tu, pentru că ţi-am găsit sânul plin!

Nu s-ar spune că aveam o viziune naivă asupra vieţii…

Scăpasei cu greu din înăbuşeala poveştilor mele dulci. Floarea salcâmilor ţine opt zile, opt zile când nimeni nu are voie să-nşire tâmpenii şi să strice mierea de pe buze.

Ameţisem mirosul de puritate.

Aveai să te ridici şi să te scuturi în iarbă de gâzele rămase. Mirosul nopţii mă-nnebunise.

Am strigat la tine şi m-am repezit, îmbrâncindu-te.

 – Fugi să te prind, fugi!

Aici puteam să te iubesc, să te omor, să te fac să dispari înghiţită de greieri şi mărăcini. Ar fi fost o răzbunare dreaptă pentru anii pierduţi.

– De ce te-ai născut atât de târziu…?

Şi am întins braţele… Tu ai vrut să te desprinzi, să opreşti inima care-ţi spărgea prin sarafan dar m-ai cuprins pe după gât şi-ai început să mă strângi.

Un val fierbinte îţi învârtea capul.

Streaşina de la lumina lunii atârna. Să fi fost o streaşină prea înaltă?

M-am speriat atunci de mine şi ţi-am desfăcut braţele şi picioarele şi ţi-am şoptit:

 – Fir-ar să fie…. Bineînţeles că mai întâi trebuia să facem dragoste!

Ca să nu murim proşti….

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

8 Responses to “Libracadabra 37 ©”