Libracadabra 35 ©

Ţi-e silă, nu-i aşa?

Îi era… Privirea i se oprise rigidă, pe formele ei, care tocmai descălecau, ca la manej, de pe formele lui.

 – Să ştii că nu capeţi nimic dulce dacă mă mai priveşti în felul ăsta! Şi gura, destul de femeie pentru a fi gură, se vârî cu poftă într-o felie de cârnat picant.

Hipism sau dans cu elitre de coleoptere bezmetice? Parcă avea de ales…?

 – Pe urmă e păcat şi de bani. Să faci atâtea fasoane ca şi cum am fi certaţi sau ceva… Călăreaţa îşi făcu ochii mari, umezind cu vârful limbii buza de sus.

 – Deci??

Ostentativ ea vroia să pocnescă din bici şi căluţul să se pună din nou în mişcare.

Şi râdea în faţa lui şi rochia prea scurtă şi genunchii prea îndoiţi şi tot farmecul ei trupesc ieşit prea mult de sub rochie…

Pe el durerea îl răzbi iar. Scaunul se clătină, întinzându-se cu o mână spre  paharul de şampanie. Era totuşi un romantism stupid şi ieftin, o vrajă dulceagă, probabil din cauza afurisitei de şampanii.

Femeia se lipise de el şi-i respira gâfâind, ca el să audă şi s-o împingă încoace şi-ncolo. Îl ţinea îmbrăţişat şi-i oferise sânii.

 – Dă-o naibii de dragoste! Hai sã facem doar sex, vrei?

El îşi luă mâna de pe sutienul căzut, ridicând străin, ca-ntr-un urât obicei, degetul arătător.

 – Să mergem…

O cochetărie veche, indispensabilă, le făcea mofturi, le dădea speranţe…

 – Ce mai speri tu de la mine?, se năpusti el palid cu-ntrebarea. Cu ce suntem vinovaţi noi doi? Dacă vrei acum să mă omori, mă omori! Îmi spinteci burta, te amuzi copios aşteptând măruntaiele să curgă, sângele meu te va îmbujora puţin, cine ştie cum şi gata! Gata! Crezi că n-ar trebui să-mi fie frică de tine într-o zi? Ar trebui…

Şi totuşi eu zac indiferent, cu ochii tăi mari, cu săruturile tale, cu pielea ta goală şi speriată. Nu-mi vorbi mie de speranţă! Speranţa e cea mai mare curvă! Toţi trăim cu ea…

–  Să ştii că pe mine şampania mă excitã îngrozitor!  spuse ea, turnând restul din sticlă pe gât. Ochii îi deveniră strălucitori şi se dădu înapoi brusc, înainte ca el s-o mai poată atinge.

E foarte bine aşa, şi ea se-ntunecă în vocea lui de bun rămas. Trebuie să-ţi fie foame de ceva…

Amândoi s-au strâns apoi în uşa camerei de hotel, ca dincolo de un ocean, ca un orizont strâmb din care se născuse deja ziua de mâine.

S-a auzit un declic, un sunet slab de metal lovind clănţănind alt metal. Mâna cu vine groase a femeii, meşterind ceva într-o încovoiere de foliculină, acum ferită, ca nicio lume dinafară să nu vină şi să-i netezească cutele de la colţul gurii…

Picioarele lui, înfăşurate în pătura cu carouri late, stăteau cuminţi, aşezate pe suportul scaunului cu roţi.

Ea a-ntors scurt, pe loc aproape, s-a răsucit cu scaunul, şi-a aşezat rochia de mireasă pe coapse şi mişcările erau atât de precise şi se legau atât de bine între ele…

Sigur nu putea fi vorba decât de-o îndelungată obişnuinţă.

 – Aaa, bună dimineaţa!, plesni aerul cu miros de odorizant, individul cuceritor, un mare dobitoc desigur, de la recepţie. Bănuiesc c-aţi petrecut o noapte de neuitat! Poftiţi actele dumneavoastră împreună cu toate felicitările noastre sincere! Deci, începând de azi sunteţi domnul şi doamna…?

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

6 comentarii pentru “Libracadabra 35 ©”