Libracadabra 14 ©

Când încă nu eram, mi s-a promis o barcă, cu doi barcagii, mi s-a confecţionat un ochi de apă provizoriu, urmând ca totul să ia amploare odată cu simpla mea evoluţie.

Într-un sfârşit, barca m-a primit şi m-a îmbrăţişat.

Barcagii m-au aşezat frumos, puţin pe spate, să nu mi se facă rău, aveau şi ceva muzică şi ceva lucruri de vorbit între ei aşa că, în scurt timp, am rămas singur cu ei în aceeaşi barcă.

Începusem să mă descopăr şi dacă era aşa, de ce oare o făceam într-o barcă?

Părea că nimeni nu mă băga în seamă, ochiul de apă mă ducea liniştit, de jur-împrejur întâmplări, năbădăi şi iar întâmplări şi barca plutea, fără ca vreunul dintre vâslaşi, să dea semne de oboseală.

Mă simţeam bine, dar oare mă simţeam cu adevărat în barcă ?

Ciudat, la un moment dat unul din barcagii a pus o mână pe umărul meu, a clătinat din cap către celălalt şi amândoi au sărit în apă, lăsându-mi doar visele şi barca.

Trebuia repede de tot să apuc vâslele, să echilibrez barca, aşa că n-am mai avut timp să-i urmăresc.

Firave, palmele au început să se deprindă destul de târziu cu lemnul umed şi colţuros al bărcii. Ochiul de apă se transformase, era acum mai abundent şi mă ameninţa cu valuri flămânde.

Şi habar nu aveam să înot. Era singurul lucru la care nu se gândiseră barcagii.

Dar când apele dau să te acopere, ce salvezi mai întâi, sufletul sau barca?

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

Zero comentarii deocamdata... Hai, prinde curaj!

Leave a Reply