Cuburile copilăriei mele

Una dintre cele mai vii amintiri ale copilăriei fragede este momentul în care tata se aşeza pe covor lîngă mine ca să construim împreună castele din cuburile mele magice din lemn. Prezenţa lui în mediul meu fantastic îmi alimenta cu spor imaginaţia şi chiar şi azi rîvnesc la un moment de libertate ca acela în care să-mi pot imagina ce vreau, cînd vreau.

Vă spuneam în „Dincolo de nori” că vreau să petrec mai mult timp alături de copilul meu. Construind cu jucării lego ori cîntînd sau dansînd, asta contează mai puţin. La cei doi anişori ai lui cred că în această perioadă are mai multă nevoie de mine ca oricînd. Şi cum pot să-mi fac simţită prezenţa mai bine decît construind lumea lui alături de el?

Odată cu venirea iernii am încercat locurile de joacă pentru copii dar am fost dezamăgit. Acestea au ca prioritate petrecerile colective şi tratează cu indiferenţă clienţii care vin separat de grupuri.  Am trăit experienţa umilitoare de a ruga angajaţii unui astfel de loc de joacă să ne aprindă lumina ca să nu ne băgăm degetele în ochi sau să înceteze cu măturatul atîta timp cît sîntem acolo. Din nefericire nu am putut să mă ridic şi să plec cum ar fi fost normal, băiatul meu nu ar fi înţeles decizia mea oricîte explicaţii i-aş fi adus. Acesta este încă un motiv pentru care cred în creioane colorate, cărţi pentru colorat, plastilină, muzică, dans etc. dar mai cu seamă în bătrînele cuburi. Acestea ne apropie, alimentează imaginaţia copilului şi nu sînt o investiţie costisitoare. În plus cred că şi noi avem nevoie uneori de o pauză, de un moment de relaxare în care îmbinînd cîteva piese să înţelegem mai bine cum e construită lumea şi pe ce trebuie să ne bazăm în viaţă.

Mai cred că poveştile copiilor noştri ar fi mai pline de viaţă dacă am face parte din ele. Hai la joacă! 🙂

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

2 comentarii pentru “Cuburile copilăriei mele”