Joaca de-a părinţii ©

Mai ştim să construim poveşti pentru copii noştri? Mai ştim să-i facem să râdă frumos? Când un copil râde, totul în jurul tău se transformă!

E lumea aceasta ca un tren ticsit. Înghesuiţi, rămaşi tablou, preocupaţi cu gura, ne strivim unul în altul, visele. N-avem timp să iubim. N-avem timp să murim. Ne controlăm la glezne şi ne prefacem vii. Copilul din noi îşi cere în continuare, povestea. Candoarea lui a fost ucisă cu lovituri de prea-adult, prea repede. Nu mai are bucurii, nu mai cere loc de joacă în inima ta.

Cele mai înfricoşătoare chipuri sunt ale copiilor care s-au maturizat forţat. Care-au fost forţaţi să se maturizeze. Aceia sunt monştrii pe care i-am creat noi. În noi. Cu nepăsarea, lăcomia, stricăciunea noastră.

Am vrut să fim părinţi? Când ai omorât în bătaie de joc copilul din tine, cu ce drept îţi mai doreşti tu, copil?  Să-i faci o bărcuţă iluzorie din hârtie roz şi să-i spui dormi liniştit, tati şi mami veghează? Să nu-ţi lipsească nimic? Serios? Da’ de ce-l minţi? Ca să-i fie lui viaţa mai frumoasă sau ca să-ţi faci tu vinovăţia mai uşoară? Să creşti un copil în minciună, e ca şi cum ai sădi un pom doar pentru lemne de foc!

Curios cum lacrima copilului din noi, a-nceput să nu ne mai usture. Eu sunt păcătosul care aşteaptă ajutor de la copilul pe care tocmai l-a obligat să se-nveţe cu minciuna? Tu eşti păcătosul care s-­a făcut că nu vede? Cine să ridice piatra primul? Punţile dintre noi sunt şubrezite, putrezite, aş vrea să vin spre tine dar mi-e frică! Ştii de ce mi-e frică?

Să nu mai iau, încă o dată, de la-nceput, urcuşul din prăpastie. Nu atât prăbuşirea mă înspăimântă cât teama că trebuie s-o iau iarăşi de la capăt! Dar îmi ţin puiul după umeri, cu dragoste, şi-i cer să m-asculte.

El nu trebuie să ştie că jos e un hău, deşi ochii lui văd şi ei, ceea ce văd şi eu. El trebuie să aibă încredere. Că o să fie bine. O să fie… Când, cum, în ce fel, cu ce cost, asta el nu are dreptul să cunoască, el trebuie să fie protejat, de aceea i se astupă urechile, atât de părinteşte, o parte de către mamă, o parte de către tată.

Copii noştri sunt însă mult, mult mai inteligenţi decât ne pregătim noi să-i luăm în considerare. Ei văd că mami, după ce l-a pupat de noapte bună, se chirceşte şi ia forma unui colţ al camerei doar ca să plângă în hohote, că tati, în timp ce s-a prefăcut că-i arde de joacă, îşi aprinde nervos o ţigară şi opinteşte privirea într-un nicăieri, ca o mobilă, inert şi disperat.

Ei aud cum zgomotele acelea, ascuţite, trântitul de uşi sau înjurătura de mamă sunt din ce în ce mai prezente acasă, ca un animal sălbatic despre care ai avut impresia că e domestic, dar care acum îşi cere porţia de sânge înapoi, îşi cere jugulara!

În acest moment apare datul din umeri. El a devenit cea mai întâlnită modalitate de răbufnire a conştiinţei. Dau din umeri, ce altceva mai pot să construiesc? Totul în jurul meu simt că se-nchide. Ce fac eu atunci?

Dau din umeri! Către tine, care şi tu dai din umeri către el, care şi el dă din umeri către alţii. Dac-ar fi vreo soluţie, îţi dai seama cum ne-am călca în picioare s-ajungem la ea?

Sau poate că soluţia ar fi să spunem adevărul. Odată! De ce ne e greu?

Păi, poate pentru că n-am ştiut să ne fie bine. Întotdeauna de vină sunt ei, ăia, alţii! Poate că e timpul să ne-asumăm lipsa totală de atitudine. Greşeala. Greşelile. Poate că a venit vremea să construim prin copii aceştia. Al meu, al tău. Dar o altfel de construcţie. Nu cea pe care-am asimilat-o tăcuţi şi resemnaţi de la ai noştri, care şi ei au luat-o de bună de la ai lor! Dacă ne scuturăm cu realism arborele genealogic, vă spun eu că nu adunăm de pe jos decât frică. Ne e frică şi de senzaţia noastră de umbră!

Să nu cumva, să nu faci mai rău, dacă te vede, îţi dai seama, cum se poate, las’ să facă alţii, tu stai în banca ta că stai bine, te-ai găsit tu mai cu moţ, cu ce te deranjează, şi ce crezi că rezolvi cu asta? Astea toate sunt în noi… Copilul le simte şi la un moment dat le ştie.

Bă tată, măi mamă, de ce? DE CE? Vă era frică?

Da, ne era frică, dar vezi, noi te-am minţit şi nu am vrut şi am uitat să-ţi spunem de ce…

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!